Poveste de trezit oamenii mari

               

             

                              De n-ar mai fi...
 

               A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nici că s-ar fi povestit.       Într-o țară frumoasă trăia un popor care nu știa niciodată încotro să apuce.      Așa că poporul ăsta năuc, a ales să stea pe loc și să treacă alții peste el, ba dinspre Răsărit, ba dinspre Apus. Și așa a reușit să nu moară. Nici să trăiască prea bine, că din bătrâni învățase cum că un cap plecat nu poate fi tăiat de sabie.               

Și cum țara avea și o mare numită „neagră”, toți împărații ultimului veac s-au numit Împăratul Negru.    

Ei, și-n vremea de care vă povestesc, țara era stăpânită de Împăratul Negru Al Nu Mai Știu Câtelea. Și toți împărații și sfetnicii lor care se tot perindaseră pe tron și în jurul lui puneau mare preț pe haine scumpe și lucitoare, pe podoabe, pe trăsuri bătute-n nestemate, pe covoare fermecate, pe mâncăruri alese, pe palate mari de aur, de argint, de aramă. Pasămite, pe cele de cleștar le găseau sărăcăcioase. Și toți trăiau huzurind în aceste palate care nici măcar nu erau ale lor, ca și cum ar fi fost nemuritori. Că doar e o poveste...  

Împăratul Negru Al Nu Mai Știu Câtelea avea și o împărăteasă care nu rămăsese grea, dar nu erau mâhniți, căci nici nu-și doreau vreun făt. Pentru că erau fericiți unul cu altul și lumea li se părea minunată. Iară lumea lor chiar așa era. Trăiau în palate cu turnuri până la cer, zburau pe covoare fermecate și pe bidivii înaripați și nu mai coborâseră de multă vreme cu picioarele pe pământ ca să nu se murdărească. 

 În vremea asta, norodul, bezmetic precum vă povesteam, făcea ce-l tăia capul, căci împăratul și sfetnicii trăiau ferecați în palate și în cetăți cu porți mari și grele și de acolo plecau în toate zările și peste toate mările pe covoarele lor fermecate și pe caii lor înaripați. Iar supușii, care după cum l-a tăiat capul și i-a fost norocul. Unii au luat calea pribegiei, alții și-au pierdut mințile , alții s-au prăpădit de necaz ori de bătrânețe, iar ăi de mai rămăseseră se sfădeau pe te miri ce, numai pe cele însemnate nu. Cei cu scaun la cap se chinuiau să-i deștepte pe ceilalți, dară zadarnic, că vezi dumneata, smintiții nu le dădeau ascultare cărturarilor, ci doar fariseilor și dacă se puteau face sfetnici ai împăratului uitau numaidecât de necazurile de odinioară și odată ajunși dincolo de porțile palatelor, le aruncau vorbe neobrăzate celor de-afară. Măcar că erau tare amărâți, oamenii cu scaun la cap din împărăție făceau cu toții câte ceva. Cărturarii cugetau și dădeau învățătură copiilor, vracii tămăduiau, meșteșugarii făceau și dregeau, zidarii ctitoreau, preoții se rugau, țăranii munceau pământul și toți trudeau din greu pentru împărat și pentru sfetnici, dară și pentru cei fără scaun la cap, fără să primească nimic în schimb, afară de nepăsare, de ocară și de ură. 

Văzând atâta amar de ani câtă nedreptate, urâciune și neghiobie s-au răspândit ca o molimă în împărăție, înțelepții, care au strigat și-au tot strigat în pustiu, s-au strâns la sfat și au pus la cale să nu mai facă nimic pentru împărat și pentru ai lui până ce toți ăștia nu vor coborî din turnurile lor. Și până ce nu-i vor lăsa pe înțelepți să hotărască soarta țării. 

Și au pornit înțelepții la drum spre toate cetățile și palatele din împărăție. Nu și-au luat merinde, ci doar armele lor cele mai puternice. Cărțile, condeiele, cuvintele. Și au mers ei și-au mers șapte zile și șapte nopți prin țara stăpânită de Împăratul Negru Al Nu Mai Știu Câtelea, până ce au ajuns mai întâi la un palat de aramă unde își duceau veacul sfetnici însemnați. Au strigat și au bătut la porțile ferecate, dar nu le-a răspuns nimeni. Au mai mers ei ce-au mai mers încă șapte zile și șapte nopți până ce-au ajuns la un palat de argint unde sălășluiau în bună pace sfetnicii împăratului cu scorpii, căpcăuni, balauri, zmei, toți hrăpăreți și mucezi. Au strigat și aici din răsputeri, au bătut în porțile mari și nici aici nu le-a răspuns nimeni. Pesemne toți benchetuiau și zarva era într-atât de mare, că nu mai auzeau nimic. În cele de pe urmă, peste încă șapte zile și șapte nopți de mers, au ajuns la un palat de aur și acolo, după ce-au strigat și au bătut, împăratul a trimis sfetnicii să deschidă porțile și să-i aducă la el pe trimișii înțelepților, ca să-i batjocorească mai bine. Și apoi a dispărut în nimicnicie, ca și cum n-ar fi fost niciodată. 

Și abia atunci bieții înțelepți au înțeles (doară de aia erau înțelepți?!) că din spatele niciuneia dintre porțile la care bătuseră nu le răspunsese nimeni, pentru că nu avea cine. Pentru că acolo nu era nimeni. Adică, erau împăratul, împărăteasa, sfetnicii lor, căpcăunii, scorpiile, zmeii, balaurii și alte lighioane, dar toți erau goi. La trup, la minte, la suflet. Așa că dincolo de porțile înalte ale palatelor, au rămas trăind până la adânci bătrâneți, fericiți ca toți cei săraci cu duhul, de-or fi fost, de n-or fi fost, iar înțelepții au purces mai departe la drum ș-or mai pribegi și astăzi, de n-or fi aflat că puterea e la ei...

 

            De ce vorbim cu diacritice și scriem fara

 

          E 5:07. Nu știu ce s-a întâmplat exact, dar m-am trezit brusc și m-am apucat să scriu pentru blogul meu pe care nici măcar nu știu dacă îl mai am?! Trebuie să mă apuc să-l caut printr-un cotlon de internet, prăfuit și ferecat în păienjenișul atâtor ani și al atâtor întâmplări, că, de când nu am mai scris ceva prin el (când și dacă-l voi găsi, voi vedea de când?!), s-au abătut asupra noastră toate relele. Și nici nu s-a isprăvit cu molima care ne bântuie de vreo doi ani, că ne-a năpădit războiul. Criză sanitară, criză financiară, criză energetică, criză umanitară, toate greu de îndurat pentru oamenii zilelor noastre, atât de înstrăinați de rosturile esențiale și intrinseci ale propriei ființări. Așa că nici nu mai contează ce spunem și cu atât mai puțin ce sau cum scriem. Iar războiul întru apărarea normelor lingvistice pălește în fața adevăratelor războaie care răvășesc acum umanitatea. Copleșită de imperativele acestor zile, alerg de la un post de televiziune la altul, hălăduiesc printre articole, postări, bloguri, năucită de informații contradictorii, de imagini șocante și captivă în neputința de a face ceva concret pentru a schimba lucrurile în bine. Corectez teste în care adesea scrierea cu diacritice este opțională. Citesc texte scrise prost și greșit și dezlânat de oameni care se pretind creatori de content, ascult oameni care se pretind formatori de opinie. Toți rostogolesc vorbe și sunt citați de alții care rostogolesc apoi aceiași termeni, aceleași sintagme, aceleași construcții sintactice care mutilează limba, firescul și expresivitatea ei. Toți spun ce au de spus ca și specialiști, oameni cu expertiză adicătelea, cu subiect și predicat, că una sau alta dintre părțile beligerante nu se riscă, pentru că nu se merită. Toți vorbesc despre reziliență, iar cuvântul narativ ca substantiv este vedeta oricărui talk-show care se respectă, cu invitați pe măsură. Care de care mai prețios și mai ridicol în prețiozitatea sa. Dar cui îi mai arde să sancționeze toate astea când se întâmplă lucrurile care le vedem și trăim vremurile care le trăim și datorită căreia oamenii suferă.

       Mă gândesc deseori cât de absurdă este pretenția mea de a vorbi și de a scrie corect, de a apăra bietele redute ale limbii române și de a-mi chinui elevii cu norme lingvistice, cu lecturi, cu exigențe didactice desuete, când ei trăiesc și vor trăi și mai abitir, într-o lume în care vor avea preț decât rețelele de socializare, iar oamenii și emoțiile lor vor fi decât holograme, chipuri fotoșopate, botoxate, emoticoane și gifuri. Elevii mei, ca toți copiii care se vor naște de acum încolo, vor trăi și vor iubi on-line, își vor cunoaște jumătățile pe aplicații de dating, vor mânca și se vor juca virtual, își vor petrece tot restul vieții lor pe telefon, pe consolă, pe tabletă și pe toate divaisurile care s-au inventat sau urmează să se inventeze, vor aplica la diverse facultăți de aici sau de-aiurea, dar neapărat pe IT, pe psihologie sau pe management, iar dacă vor intra cu dosar sau cu media de la bac, va fi cu atât mai bine. Lor, că țării n-are cum să-i meargă decât prost. Foarte prost.

     Dar nu le putem cere copilor noștrii, trecuți prin pandemie și prin școală on-line, copleșiți de generozitatea tehnologică inconștientă a unor adulți care au ars, la rândul lor și la greu, etapele și au fentat școala cât, și pentru că, s-a putut, nu le putem cere, cum spuneam (mă rog, scriam), să respecte norme de orice fel. Etice, vestimentare, sociale, școlare ori lingvistice. Cum le putem cere să nu copieze, într-o țară plină de plagiatori care se dau drept persoane respectabile. Cum le putem pretinde să-și deschidă camera când oameni de succes vânturați pe sticlă și-au clădit succesul cu camera și cu microfonul închise. De la cine să învețe copiii de astăzi ce înseamnă onoare, demnitate, asumare, empatie, bun-simț sau generozitate? Poate de la oamenii mari care nu-și recunosc niciodată vina. Sau poate de la cei care se năpustesc să golească rafturile de ulei, benzinăriile de combustibil, farmaciile de iod și bisericile de agheasmă, în general orice de... orice, numai să aibă ei, chiar dacă după le aruncă, le varsă, expiră sau dăunează grav sănătății. Poate de la mamele care își fac selfiuri anevoie cu unghiile de un stânjen și cu buzele mustind de acid hialuronic , poate de la tații care își bagă picioarele, și bine-ar fi de și-ar băga decât atât, în trafic, între două investiții imobiliare sau în fața vreunui bet, vorbind despre cum și unde s-o șteargă mai repede dacă se strică treaba. Ori poate de la bunicii care dacă nu sunt acasă la televizor, sunt prin autobuze sau la medicul de familie sau la niscaiva moaște sau la coadă pentru vreo ofertă. Toți oamenii mari plâng după ce-a fost și se plâng de ce este, dar niciunul nu-și pune problema că ce este se trage de la ce-a fost. Că de n-ar fi fost,...?!

    De aceea vorbim cu diacritice și scriem fara. Desigur, pentru că fonturile, computerul, telefonul, bla-bla-bla..., bine, dar când scriem de mână?! E greu de înțeles. E ca și cum am suferit o mutație genetică, după ce generații la rând au ignorat lucrurile esențiale. Pentru că bătaia ruptă din rai a fost înlocuită cu parentingul. Ca la noi, tot sărind etape. Pentru că nu ni s-a dat la timp peste mână, peste gură, peste memorie, peste creier, peste suflet, peste obraz. Pentru că oamenii mari din această țară au fost mereu prea ocupați cu ei înșiși ca să-i mai învețe pe oamenii mici. Pentru că oamenii mari din această țară au considerat întotdeauna că știu totul și că ei nu au nici nevoie, nici timp să-și bată capul cu lucruri insignifiante cum ar fi diacriticele. Gen.

Gânduri despre Școală

 

                    Cu ceva ani în urmă, la aniversarea școlii în care am învățat, am fost rugată să scriu câteva amintiri despre locul acela, despre oamenii lui, despre anii petrecuți acolo. Am dat întâmplător peste aceste amintiri bine împăturite și așezate într-un colț de sertar virtual, în care vremile ne ademenesc să așezăm Școala însăși. Ce s-a întâmplat în anii care s-au scurs (vreo șapte)? Mai nimic, totuși atâtea... ! Parte dintre cei amintiți acolo li s-au alăturat celor drepți, în rest nu am nimic de schimbat la acest articol. Tot ceea ce am gândit atunci, gândesc și acum.                                                              

                                                          Eseu despre dascălii – pălmași

              Au trecut mai bine de treizeci și cinci de ani de când am pășit ca elevă în școala pe care o sărbătoriți  zilele acestea. Mă bucur nespus și vă felicit pentru această inițiativă nobilă și necesară. Atât instituția, cât și cei care au slujit-o și o slujesc, merită cu prisosință această sărbătoare. Este, în fond, un omagiu adus Școlii românești ca matrice a ființei noastre, pentru că Școala din Nicolae Bălcescu, Bacău reprezintă un model, un reper. Nu scriu vorbe mari și goale. Scriu vorbe simțite și rostite de multe ori și în fața prietenilor, a colegilor și a elevilor mei bucureșteni, cu mândrie, pentru că nu am avut nicicând complexul unui copil care a crescut și a învățat la țară. Am iubit anii de generală mai presus de orice experiență pedagogică trăită ulterior, ca elevă de liceu, ca studentă și acum, ca dascăl. Acolo și atunci m-am simțit ocrotită, ajutată să mă construiesc, să mă formez ca om și ca intelectual. Am iubit și iubesc deopotrivă școala veche în laboratorul căreia făceam orele de biologie și unde a învățat și bunica mea, școala nouă cu dușumele mirosind a motorină, cu galerii sculptate, cu draperii și cu fețe de masă cusute la orele de lucru manual, cu livada în care făceam orele de agricultură și din duzii căreia tăiam crengi pentru viermii de mătase pe care îi creșteam în vacanța de vară, cu serbările, cu lecțiile deschise, cu uniformele apretate, cu lungile și arămiile săptămâni de practică agricolă, cu excursiile și cu toate întâmplările de poveste ale acelei vârste. Am iubit cu asupra de măsură dascălii – pălmași care m-au călăuzit în acea aventură de opt ani, Oamenii aceia dăruiți și binecuvântați care s-au aflat acolo pentru că acolo le fusese dat să fie, pentru mine, pentru colegii mei, pentru o întreagă comunitate. Ei dau sens și acum devenirii mele, ei reprezintă fundamentul, ei sunt Apostolii, cei care au durat ceva ce a rămas în timp. I-am iubit și i-am respectat, nu doar pentru că așa am fost educată, nu doar pentru că erau prietenii și colegii mamei, ci întâi de toate pentru că meritau și impuneau respect într-un mod atât de firesc, pentru că știau carte, pentru că îți respectau profesia . Sunt mâhnită că Școala românească de astăzi nu mai formează astfel de pedagogi, că elevii de acum au din ce în ce mai puțin parte de asemenea modele, că nimănui în afară de noi, cei de la catedră, nu pare să-i pese de ce se va întâmpla peste ani, de cât de amar vom deconta această nepăsare...

           La finele unuia dintre multele cursuri de perfecționare urmate, ni s-a cerut să scriem un eseu despre pedagogul ideal. Personal, consider că nu există. Există însă oameni care se apropie de această dimensiune, iar eu, în eseul meu, nu m-am putut gândi decât la preaiubita mea învățătoare, doamna Margareta Bălan, dulce și aprigă într-o alchimie doar de ea știută și la minunații mei profesori, la doamna Elena Neagu, diriginta mea cea riguroasă cu cei din jur, dar mai ales cu sine, la doamna Glicheria Nica, o profesionistă intransigentă și totuși atât de îngăduitoare cu stângăcia mea într-ale matematicii, la profesoarele mele de limba română, fascinante, distinse, deștepte – doamnele Maria Bulucea, Maria Moldoveanu, Lia Hanga, la profesoara mea suavă și sclipitoare de limba franceză, doamna Stela Grințescu, la excepționalii profesori de educație fizică, atât de calzi, de neobosiți și de dăruiți – doamnele profesoare Constanța Cosma, Adriana Teterea și domnul profesor Constantin Cosma, la causticul și talentatul domn de desen Mihai Bejenaru, la doamna Cornelia Prepeliță, la domnul Costache Leonte.

         Nu pot să nu-mi amintesc, în egală măsură, cu dragoste, cu prețuire, cu recunoștință, dar și cu amărăciunea că nu am mai reușit să le mărturisesc aceste sentimente, de niște profesori minunați care s-au petrecut - vorba scriitorului - din lumea aceasta, demni, austeri, cultivați, eleganți, elevați, doamna Paula Barbău și domnul Gheorghe Rebegea, de frumoasa și buna doamnă Maria Ciubotaru și de fabuloasa doamnă profesoară Constanța Dron.

        I-am iubit și îi iubesc. Le țin minte nu doar numele, ci și gesturile, ticurile, marotele, parfumul, hainele, capriciile, accesoriile, spiritul și îi păstrez în memorie într-un mare și viu portet colectiv asemenea celor din picturile domnului Bejenaru, dar într-unul având ca fundal  livada școlii care astăzi nu mai e nici ea. E un portret încremenit în timp și poate de aceea atât de viu...

        Am în minte chipurile și siluetele altor dascăli minunați care au înnobilat această școală cu munca, cu pasiunea și cu energia lor – doamnele învățătoare Turcu, Doboș, Antimia, Chiorcea, Foltache, Antohi, Corniță, domnii învățători Miron, Boca, Iacob, doamnele profesoare Neacșu, Hurdubei, Curpăn,Timaru, Pașcu, Simon, domnii profesori Florea, Gherhard, Neagu, Miron, Georgescu și nu o pot uita pe minunata și atât de dăruita doamnă secretară Săndica Georgescu. E trist că mulți, nedrept de mulți dintre ei nu mai sunt printre noi și le port încă o amintire caldă, vie, pioasă.

         Îmi amintesc de ei toți  în fiecare zi, la catedră, dincolo de ea și mai ales când mă refugiez în mine, în izbânzile și în eșecurile mele, în amintirile propriilor elevi despre mine. Știu că o frântură din dascălii mei transcende în tot ceea ce fac și las eu însămi în urmă. Pentru că m-au inspirat și pentru că am învățat de la fiecare dintre ei câte ceva. Pentru că știau ceva ce trebuie să știe orice profesor adevărat, ceva ce nu am mai întâlnit mai târziu – să împărtășească din ceea ce știu cu generozitate.

         Cred  cu tărie că dascălii mei și mulți dintre cei care au predat și încă mai predau la Școala din Nicolae Bălcescu sunt niște repere intelectuale și morale, că nenumărați profesori bucureșteni ori de aiurea, din școli de prestigiu, nu se ridică la nivelul de performanță pedagogică al acestor dascăli-pălmași, în pofida titlurilor sforăitoare și a dosarelor doldora de... maculatură, că adevărata măsură a competenței este dată nu de ceea ce vrei să pari, ci de ceea ce ești. Cred cu tărie în faptul că acest popor se va salva doar investind în Școală, în Educație, în Cultură. Cred că respectul se câștigă. Cred că oamenii sfințesc locurile prin care trec  și că cine a afirmat că nimeni nu e de neînlocuit, s-a înșelat amarnic. Predau de șaptesprezece ani  în aceeași școală. Am rămas aici asemenea  bătrânului domn Trandafir sau asemenea multora dintre dascălii de la Nicolae Bălcescu, din vocație, din loialitate, dar și pentru că am găsit aici ceva din copilăria mea și din cei care mi-au făcut-o mai frumoasă, mai fertilă. O școală asemenea celei  în care am devenit. O părticică de Acasă. Știu că peste puțină vreme nu voi mai simți astfel, pentru că totul se schimbă irevocabil. Au trudit și aici, ca și acolo mulți dascăli-pălmași, am găsit și aici draperii din lemn sculptate de un învățător măiastru trecut la cei drepți, și fețe de masă brodate, și flori în ghivece smălțuite și copii minunați și urmele uriașe ale pașilor lui Mircea Sântimbreanu, ori ale lui Grigore Gheba și multe altele - oameni, lucruri, povești - pe care se găsesc din ce în ce mai puțini în stare să le înlocuiască. Nimeni pe măsura lor, căci altminteri...!  Și iată cum îmi vin în minte versuri de Cântarea României – iată ce înseamnă să fii tarat de un regim?! – scrise cu majuscule patriotarde de Zaharia Stancu : „Mândră corabia, meșter cârmaciul”... Mă obsedează aceste versuri, nu doar pentru că le-am auzit rostite triumfalist de sute de ori, ci și pentru că mă regăsesc zi după zi, buimacă, pe puntea acestei corăbii. E în derivă de câteva decenii, iar cârmacii sunt departe de a fi meșteri. Dar nu se cuvine să vorbim despre oameni, ci despre Oameni și nici despre dascălii de conjunctură, ci despre Dascălii-pălmași, căci ei au dat și încă dau sens Școlii românești.

          Mă înclin așadar în fața dascălilor mei și a celor asemenea lor care le-au urmat, vă îmbrățișez pe toți, educatorii de ieri și de azi ai Școlii din Nicolae Bălcescu și vă doresc infinită seninătate și pace și sănătate și răbdare.

 

                                                    Cu prețuire,  prof. dr. Alina Karina Nițu

 

 

 

 

        

        

 

       

                                             

 

 

La aniversară

          La aniversară...

      15 ianuarie 2017...

     Alt miez de iarnă în care ne amintim de Eminescu. Fiecare în felul său. 

     Unii într-un noian deșănțat de vorbe goale. Unii în tăcere smerită. Unii, nicicum.

    Altă iarnă a vrajbei noastre în care Eminescu este șters de colb, coborât de pe soclu sau urcat pe un altul pe care nu și l-ar fi dorit niciodată, adus asemenea moaștelor în fața națiunii, pomenit pe la toate evenimentele televizate ori nu. 

   Nu e neapărat rău că e așa și ar fi splendid dacă toate s-ar face cu măsura cuvenită, nu pentru că e mort - chiar de mai bine de un veac -, nu pentru că este primul scriitor care a dat culturii noastre o dimensiune universală, nu pentru că ne-am pune degrabă în cap toată suflarea străbătută de filonul național, nu pentru că e valoarea noastră, simbolul nostru, Luceafărul intangibil sau pentru că trebuie să-l păstrăm cu pioșenie mai presus de cele lumești.

    Eminescu nu e o instituție, Eminescu nu e cel mai mare poet român, un vizionar, o figură iconică, chipul frumos al unui destin tragic, poetul-nepereche al unui popor care nu l-a meritat, geniul care ne bântuie manualele și eșecurile școlare, izvor nesecat de citate pentru semidocții de tot soiul, cel despre care toți cred că știu totul ca despre politică sau fotbal.

    Eminescu e imuabil, e esență de lumină, e Poetul, e Poezia însăși, e iubirea în stare pură.

    Îl iubesc pe Eminescu dincolo de viață și de moarte, pentru că îl înțeleg și îl cunosc de când mă știu.

     Îmi învăț copiii să-l iubească, citindu-l. Să-l prețuiască, înțelegându-l și iubindu-l, nu pentru că li se spune că trebuie. 

     Eminescu face parte din mine, din noi toți, ne definește ca oameni, ca națiune.

    Cu fiecare zi ce trece, cu fiecare vers, cu fiecare întâmplare a ființei mele, a ființei noastre, învăț să-l iubesc mai mult.

     Dincolo de el, Toate-s vechi și nouă toate...

     Eminescu rămâne iubire.

Minunata Alice într-o țară...

          
            

        ... care nu e nici pe departe cea mai frumoasă, cea mai bogată, cea mai mare, dar e a ei...

       Aici s-a născut, aici a crescut, aici și-a plămădit fericirea. Și rostul.

      Și toată această plămadă îi face țara desăvâșită, pentru că așa a alcătuit-o ea. Pentru ai ei. Pentru ale ei. 

      Minunile din țara ei sunt copiii, cuvintele, oamenii și lucrurile dragi, cărțile.

      Alice Năstase e o făptură diafană, împăcată cu sine și cu toate bunele și relele din țara sa, pe care le rânduiește zi de zi cu răbdare neistovită.

    Pe cât de fragilă pare, într-atât e de puternică. Puterea ei stă în Cuvânt, pentru că Alice are în stăpânire cuvintele. Le ține într-un cufăr, rânduite cu migală și cu dragoste, le mângâie, le hrănește, le cântă, le oblojește când sunt vătămate și le ostoiește furia când vor să vătămeze. Le ia apoi din cufăr, le sărută și le presară cu degete magice peste câmpiile, peste munții și peste apele de gânduri din țara ei. Unele își găsesc locul unde le-a hărăzit stăpâna lor, prind rădăcini, încolțesc, înfloresc și rodesc. Altele, mai neastâmpărate, își iau zborul și se rătăcesc.

    Alice le caută, le găsește întotdeauna, le dojenește blajin și le așează în cufăr să-și afle o vreme odihna și tâlcul.

   Alice scrie cum puțini o mai fac astăzi, și totuși e de o simplitate și de o modestie rar întâlnite. Vorbește încet, măsurat, blând, și totuși e ascultată cu urechi ciulite, cu ochi rotunzi, de copii fermecați. Doar v-am spus!,... e minunată și cuvintele ei sunt magice, iar ceea ce îi sporește puterea e generozitatea. 

    Alice nu ține cuvintele doar pentru ea, ci dăruiește fără zăbavă din preaplinul neprețuitului cufăr. 

    De aceea am rugat-o să ne primească în țara peste care domnește și să ne dăruiască o lecție.

     O lecție despre iubire, despre încredere, despre bunătate, despre speranță. O lecție minunată ca ea, o lecție pe care copiii mei, ai noștri, au învățat-o din clasă. 

      Lecția de dăruire...

     Și pentru mine a fost o lecție, de fapt, întărirea unei învățături la care mă întorc mereu, după ce rătăcesc prin ungherele perfide ale îndoielii, ale deznădejdii, dar aceasta este povestea mea, din țara mea, încă frământată de răzmerițe...

      În țara Alicei  e pace. Și așa trebuie să rămână.

Vizante

                         Vizante...

            Un nume cunoscut, foarte cunoscut, chiar dacă mulți nu știu prea bine cine e, ce face sau de unde să-l ia. E ceva... vedetă, apare la televizor, parcă l-am văzut în reclama aia cu actrița aia, prin niște filme, parcă prezenta o emisiune de umor...?! Mulți nu prea știu exact cine e și de ce ar ști, când  mulți nu știu nici cine e Ștefan cel Mare și el mic la stat, mare la sfat.

            Îl cheamă Marius Florea, i se spune Vizante..., și, da, îl știm de la televizor, din reclama aia cu Maia, Morgenstern, ... desigur!, din Filantropica, din E pericoloso sporgersi, din emisiunea Apropo TV, din momentele de umor ale grupului Vouă, îl știm și de la teatru - cei care ne ducem (!) - iar unii îl cunosc pe viu, pentru că - slavă Domnului! - e unul dintre marii actori români în viață.

           E drept, mulți apar la televizor și puțini au ce căuta acolo.

        Oamenii îi văd și fără să mai conteze cine sunt sau ce fac, îi amestecă, îi digeră lesne, anevoie, nu mai contează, îi devorează, își umplu mintea cu ei,cu isprăvile lor și îi numesc, la grămadă, vedete. Discernământul nu este însă nici apanajul, nici sarcina publicului consumator de mass media.

Și nici scopul acestui articol despre Vizante, ... Marius Florea Vizante.

           Iar el nu e unul dintre cei despre care n-ar trebui să știm. Dimpotrivă. Locul lui e la televizor, pe scenă, printre oameni, în fața lor, pentru că e un genial actor român contemporan, e un foarte bun scriitor, e într-adevăr o persoană publică și merită acest statut, e un om în carne și oase, tânăr, fermecător, deschis.

       Pe sticlă ( oribilă sintagmă ?!) pare vanitos, superficial, suficient sieși, intangibil, capricios, așa ca ... vedetele.

        Pe viu e punctual, riguros, serios, timid, empatic, expansiv, sentimental, luminos, are un spirit ludic, dar și profund reflexiv. Și toate astea îi vin de minune.

          A acceptat necondiționat, fără emfaza de care l-ai putea bănui, să vină în mijlocul unor copii dintr-o școală bucureșteană de cartier și să dăruiască din timpul, din amintirile, din întâmplările, din împlinirile, din eșecurile, din vocația lui paternă, civică, actoricească, fără a lăsa vreo clipă impresia că le irosește, el cel aflat undeva, sus, condescendent cu cei de jos.

         Le-a vorbit copiilor mei, copiilor noștri, despre copilăria lui, despre cum trebuie să-ți trăiești frumos această vârstă și întreaga viață, despre modele, despre antimodele, despre valoare și nonvaloare, despre succes și ratare, despre condiția de vedetă, în accepția corectă, despre condiția actorului, a intelectualului și despre arta de a fi și de a rămâne om. Pentru că, în pofida faptului că nu este un om  înalt, Vizante este un om mare, iar dimensiunea umană nu poate fi disimulată. Nici chiar de către un actor genial.

       Aceasta a fost Lecția de vocație. O nouă lecție din Lectiile noastre de viață.

       A fost despre vocația găsită, cultivată, practicată, împărtășită.

      Copiii l-au privit fascinați, l-au ascultat, l-au înțeles și au aflat cine este. Atât cât la trebuie, pentru a ști cine este Vizante și pentru a le spune și altora.

    Peste un timp, le-am cerut copiilor să scrie un eseu despre o întâmplare memorabilă care simt ei că i-a marcat, că și-a pus amprenta cumva asupra modului lor de a gândi, de a vedea lucrurile, viața, pe ei înșiși...

       O elevă a scris mișcător, onest, splendid, despre o întânire care a impresionat-o cel mai mult, care i-a rămas în minte și în suflet. A fost cea cu actorul Marius Florea Vizante. A citit eseul și mama elevei mele și, emoționată, i l-a trimis și tatălui aflat departe de casă...

       Restul e ... tăcere!

Cei aleși

                         Cei aleși...

Pragmaticii spun că au găsit ce au căutat.

Bigoții spun că erau sataniști așa că și-au meritat soarta.      

Fataliștii vestesc Apocalipsa iminentă, în timp ce adepții teoriilor conspiraționiste dezvăluie la ore de maximă audiență că totul a fost o diversiune scăpată de sub control, menită să distragă atenția de la derapajele din politică. 

Părinții care și-au îngropat copiii frumoși cu trupurile mutilate plâng fără contenire și nu mai găsesc niciun sens existențial.

Nostalgicii epocii de aur văd în această tragedie, palma târzie, dar usturătoare dată capitalismului deșănțat, în care ca o blasfemie, intelectuali decadenți se adunau underground într-un loc al cărui nume sună ca o ironie a sorții -Colectiv (sic!)- unde cândva, oameni ai muncii adunați de la sate la orașe construiau socialismul, trudind pentru a încălța Occidentul, pe când țăranii își munceau pământurile luate cu japca de stat, la C.A.P., adică la... colectiv. 

Bunicii încă în viață ai tinerilor morți își plâng bătrânețile amare în care le-a fost dat să-și vadă nepoții frumoși, crescuți cu dragoste, trecuți la cele veșnice.

Filopesediștii spun că forțe oculte au înscenat totul ca să le cadă guvernul și să destabilizeze țara.   Investigatorii, formatorii de opinie și jurnaliștii autoproclamați, de senzațional „degrabă vărsători”, le răscolesc victimelor cenușa, amintirile, biografia, le pun sare pe rană celor care îi jelesc și celor care au supraviețuit, pentru că ei au aflat pe surse adevărul.

Aparținătorii victimelor gonesc sfâșiate între spitale, biserici, morgă, cimitir, aeroporturi, vămi de aici și de dincolo în agonie, în transă, într-o desprindere de ființa lor, parcă nevrând să se trezească, să dea piept cu realitatea. Unii au rămas prizonieri aceleiași stări autoinduse și impuse, alții încă mai speră, deși îi dor rănile copiilor lor mai presus de orice. Și cei care și-au îngropat copiii și cei care sunt alături de ei în spital, știu că nimic nu va mai fi ca înainte. 

Chiar și noi, ceilalți...

Sunt anunțate primele date oficiale, sunt apoi arestați primii suspecți, un primar de sector, altminteri persoană respectabilă și redutabil produs de tranziție made in Roumania, apoi proprietarii clubului unde s-a petrecut nenorocirea, trei tineri năuci și copleșiți de dimensiunea întâmplării, doi așa-ziși inspectori I.S.U., organizatorii evenimentului, specialiștii în efecte pirotehnice, iar cu acest prilej am aflat, evident, pe surse, că singularul substantivului artificii este artificie și un noian de alte grozăvii, de la cele lingvistice la cele cu pretenții științifice, cum ar fi penibilele experimente destinate, chipurile, să ne lumineze, pe noi și pe anchetatori.

Bieții supraviețuitori, nevătămați sau răniți, se simt norocoși, dar sunt copleșiți de vina de a fi în viață când prietenii lor nu mai sunt. Familiile celor morți sau grav răniți, încep să se dezmeticească și să acuze și nu pot să își reprime sentimentele de durere ucigătoare și resentimentele față de cei care s-au salvat, poate, călcând peste cadavrele copiilor lor. 

Strada, spasmodic trezită din letargie, reinervată ca un picior de broască la disecție, cere să cadă capete și arată cu degetul spre cei care reprezintă Sistemul. Cine sunt aceștia? Cine i-a adus acolo de unde ar trebui coborâți și târâți spre eșafod? Cine le-a permis să devină Sistemul? Ce putem să le cerem unor indivizi care au avut decât de luat, niciodată de dat?

Simțim eterna sete de sânge, într-o țară în care miroase încă a carne arsă.

Tot ce vrem cu adevărat din când în când este să cadă niscaiva capete. Și asta doar când ne ajunge cuțitul la os. Apoi ne trece și uităm că se poate întâmpla din nou. Ni s-ar putea întâmpla chiar nouă. Nu cred că cei care trec acum prin acest coșmar, s-au gândit vreodată că nu-și vor mai vedea copiii nicicând sau îi vor avea în fața ochilor altfel.

E ca la Revoluție, e ca atunci când câinii au sfâșiat un copil, e ca atunci când niște bestii au violat o fată sau au tăiat coada unui câine, e ca la fiecare oroare care ne tulbură viața, altminteri confortabilă?!

Ce să facem?, Asta este!, Mergem înainte! Așa e viața! Așa e la noi!, Oricum nu se schimbă nimic...!

Sunt veșnicele lamentații care ne fac să putem trăi în continuare în și cu noi înșine, să ne absolvim de orice vină.

Destinul și Sistemul sunt în această țară două entități imuabile. Este drama sub care stă țara asta, întotdeauna la mâna sorții care nu i-a fost chiar mereu potrivnică, câtă vreme sistemul a înfrânt președinți și ne joacă în picioare după bunul său plac.

Care este atunci, dragi concetățeni veșnic buimaci și resemnați, rostul protestului vostru? 

Cum credeți că vă puteți lupta câtă vreme plecați la bătălie simțind deja gustul amar al înfrângerii.

Sistemul nu este implacabil, oricare ar fi el, mai trainic sau mai șubred, pentru că este făcut din oameni. Sistemul suntem noi. Au fost și sunt și cei din Colectiv, și părinții, și bunicii, și prietenii lor, și noi toți, îngenuncheați, cutremurați sau indiferenți în fața acestei tragedii, dar și de culpa colectivă în care ne aflăm. E important să înțelegem întâi asta.

În ceea ce privește Destinul...?! El este cu adevărat imuabil, E important să înțelegem și asta, mai cu seamă că lucrurile se întâmplă uneori pur și simplu, alteori pentru că sunt lăsate la voia întâmplării, iar alteori pentru că trebuie...

Dintre toți tinerii acestei țări au fost Ei. Dintre toți copiii frumoși, deștepți, educați, adorați au fost Ei. Dintre toți părinții, loviți au fost ai Lor. Dintre toate cluburile care funcționează la fel de găunos, a fost cel în care se aflau Ei. Atunci, acolo, așa...

De când s-a întâmplat am avut o senzație stranie, dar învăluită în liniște și în lumină, de parcă cineva, ceva, i-ar fi decupat din această lume și i-ar fi absorbit într-o altă dimensiune, E greu de explicat și am lăsat să se decanteze lucrurile ca să-mi pot explica mai bine ce simt. E ceva aproape metafizic. Poate fi un exercițiu de consolare pentru cei care îi plâng, dar i-am simțit ca pe niște oameni aleși, ca pe o pasăre Phoenix, ca și cum ar fi atins nirvana, starea de catharsis, ca pe Cei aleși pentru un sacrificiu pe temelia căruia să se clădească...

Ei, Cei aleși,  noi, Cei rămași...

.

Sfertul de veac nonacademic

Terminasem liceul. Nu luasem la facultate. Lucram într-o fabrică, pentru că mă calificasem ca prelucrător prin așchiere. Bineînțeles că nu aveam nici habar, nici vocație de și pentru ceea ce făceam, dacă se cheamă că făceam ceva. Muncitorii care îmi erau colegi de echipă mă mai ironizau, mă mai ajutau, dar erau niște oameni cumsecade și înțelegeau că locul meu nu era acolo. Al lor..., da. Pentru că asta voiau și știau să facă, le plăcea și erau plătiți decent. Eu, nu...

Au trecut câteva luni și a venit Revoluția. România era cenușie și tristă. Cum e și astăzi, cu toate stridențele ei. Ascultam Vocea Americii și Europa liberă, cu sufletul la gură. În pofida bruiajului, înțelegeam că se petrece ceva. Am aflat ce, iar când oamenii din oraș s-au adunat eliberați de teamă în fața clădirii fostului Comitet de partid, am fost acolo, am reușit să urc la tribuna improvizată și să țin un discurs înflăcărat, chiar dacă eram doar un copil. Oamenii mari m-au ascultat și m-au aplaudat frenetic. Simțeam că mi se întâmplă ceva înălțător și că de a doua zi voi trăi altfel. Așa a și fost. Am trăit altfel. Șmenarii de la restaurantul de peste drum de sediul Comitetului de partid s-au mutat aici, unul dintre ei a devenit primar al orașului și unul dintre cei mai bogați oameni. Ceilalți au ajuns oameni de afaceri și politicieni de răsunet, într-o dulce frăție cu unii dintre foștii activiști de partid și securiști. Muncitorii din fabrica la care lucram au plecat să vândă rulmenți furați din magazia fabricii în Turcia și s-au privatizat, făcându-și buticuri. Cei mai mulți au sfârșit ca taximetriști. Fetele care nu aveau niciun Dumnezeu au plecat și ele în Turcia. Să se prostitueze. S-au întors și au devenit și ele femei de afaceri, avocate, jurnaliste, realizatoare tv, politiciene. Și cele care au rămas aici, la fel. După ce Televiziunea a fost declarată liberă, au început să curgă știri de tot soiul. Imagini live. Execuția familiei Ceaușescu, informațiile despre teroriști, campania electorală făcută după ureche, imaginile în direct de la ședințele din CPEX care ne țineau în fața televizoarelor alb-negru până târziu în noapte... .

Au început să se reverse invective, acuze, a început vânătoarea de vrăjitoare, au apărut partide, Iliescu, Rațiu, Câmpeanu, oratori, vizionari, profeți, manipulatori, impostori, criptocomunisti, disidenți, proscriși, formatori de opinie,  falși profeți, comuniști cu față umană. Mutanți de tranziție metamorfozați în politicieni. A apărut FSN-ul din care făceau parte și Iliescu și Roman și Băsescu și toți emanații binecuvântatei Revoluții. Au apărut drapați în drapelul găurit și fiii risipitori, capitaliștii care nu mâncaseră salam cu soia, care plecaseră într-un salvator exil, dar care au venit iute acasă, la România, să dea o mână de ajutor întru propășirea țării și a poporului după care au tânjit în cruzii ani de surghiun, dar cărora le-au fost alături cu sufletul. România trecea gălăgios de la comunism la capitalism. La reforme, la privatizare, la tot ce presupune lumea liberă. Ion Iliescu se zbătea să facă o altă lume, peticind-o pe cea în care era prins și care se făcuse zdrențe, Petre Roman, asemenea, Traian Băsescu își termina stocul de blugi adus de peste mări și zări și se pregătea să vândă vapoare, alții, fabrici, păduri, petrol, arme, pământuri, clădiri, C.A.P.-uri. Se trecuse de la afacerile mărunte, la vânzarea en gros. Începuse Marele Jaf. Intelectualii de marcă și-au părăsit turnurile de fildeș, sertarele doldora de operă cenzurată și au ieșit în agora să aducă lumină norodului. Unii dintre ei au sfârșit putred de bogați, alții doar au sfârșit. Toți erau în stradă sau în fața televizoarelor, toți făceau politică, nimeni nu muncea, nimeni nu părea să știe încotro să apuce.

Unii știau însă perfect. Au și făcut-o. Iar România a ajuns ceea ce nu am crezut că va ajunge.

Eu am plecat de acolo, din anul acela, din lumea în care trăisem, de acasă. Îmi doream să plec. Am ajuns aici, în marele oraș. N-am găsit mai nimic din ce așteptam să găsesc, dar am rămas de atunci aici și m-am străduit să fac lucrurile mai frumoase, să-mi fac profesia exemplar, să educ generații de copii ai acestui oraș, ai acestei țări, ai acestei epoci tulburi. Copii pe care i-am iubit și pe care îi iubesc, de a căror devenire îmi pasă, ale căror izbânzi mă bucură, ale căror răni mă dor. Pentru copilul meu, pentru copiii mei, pentru toți copiii îmi doresc să le fie cât mai bine, să nu simtă gustul amar al ratării, dar copiii trebuie învățați că nu li se cuvine totul și că tot ceea ce primesc trebuie respectat și păstrat. Cine să-i învețe însă, când nici părinții lor nu știu, însă,..., încă... ?!

Astăzi am vârsta pe care o avea mama mea la Revoluție și cred, înțelepciunea, pe care o au anii noștri, ai mei și ai ei, însumați. Nu mi-a pierit entuziasmul de atunci. E doar mai temperat. Nu știu dacă am făcut cele mai bune alegeri, dar nici nu am să-mi reproșez prea multe.

Cred că sunt acolo unde îmi este locul, pentru că știu care îmi este locul.

Asta nu mă împiedică să mă gândesc la tot acest timp, scurs peste noi ca apa unui râu neregularizat. Ca o viitură năprasnică, măturând totul în cale, nezăgăzuită de pădurile și de livezile defrișate la fel de năprasnic. Nici să observ că lucrurile merg prost pentru că cei mai mulți dintre noi nu știu unde le este locul și pentru că nu se găsește nimeni care să le arate. Nici să mă întreb ce s-ar fi ales de derbedeii, de proștii sau de curvele acestei țări, dacă n-ar fi fost Revoluția? Nici să mă gândesc amar cum ar fi rămas toți acești oameni unde le era locul fără să se acopere de penibil, făcând ceea puteau să facă, oameni ai muncii de la orașe și sate, în loc să fi ajuns avocați, politicieni, latifundiari, investitori, generali, dezvoltatori imobiliari și naiba mai știe ce. Fără niciun merit, doar cumpărând și furând totul. Și apoi dând lecții despre construirea unei cariere de succes.

 Nici să mă întreb unde am fi ajuns astăzi dacă țara asta n-ar fi fost crunt și repetat siluită, jefuită și sluțită. Da, Revoluția a fost ca o viitură. Nu i-a stat nimic în cale și a adus cu sine mormane de gunoaie fetide.

România arată astăzi ca una dintre femeile de succes pe care le-a zămislit. Sau ca toate la un loc. E botoxată, e siliconată, e obosită, e penibilă, e proastă și prostită, e murdară, e înnebunită după băieții răi, dar deștepți și, în consecință, cu bani, după proxeneți, după maneliști, după țiganii care fură și vând fier vechi, are bibliorafturi doldora de diplome false, de țară membră U.E., N.A.T.O., capitalistă. E mereu pe sticlă și face audiență. Dănțuiește la bară, dă din buric, vorbește agramat și vulgar, n-are pic de educație, de bun-gust, de bun-simț, uneori divorțează, se încurcă alteori cu toți golanii, care sfârșesc prin a o bate cu bestialiate și a o umili, e o vedetă făcută peste noapte, o, da, numai peste noapte, la private al căror nume nu-l dau doar din respect pentru Spiru Haret, pentru Dimitrie Cantemir, pentru Titu Maiorescu, pentru Nicolae Titulescu ( Ce blasfemie...!) ori pentru sincera prietenie româno-americană. E arestată uneori și închisă, fără nicio vină, desigur, și atunci își ridică poalele-n cap pe la toate televiziunile, la ore de maximă audiență.

Cum poți vorbi despre Revoluție fără să aluneci în vâltoarea beției de cuvinte, a jelaniilor fără de sfârșit, a imaginilor răscolitoare cu trupuri crâmpoțite?

Poate doar peste douăzeci și cinci de ani, având sub ochi trupurile arse sau fumegânde sau pur și simplu golite de viață ale unor tineri care au fost frumoși, au fost deștepți, au fost iubiți, au fost plini de viață și de lumină și mai ales, au fost unde nu ar fi trebuit să fie?

Cum să vorbești despre România fără să te doară cugetul și sufletul când a trecut un sfert de veac, nonacademic, în care înșiși intelectualii au pervertit noțiunea de valoare, dimensiunea culturală a acestui popor, validând, cronicizând, generalizând impostura academică, cum odinioară, cu altă jumătate de secol în urmă, făcuseră blamații comuniști care scoteau intelectuali pe puncte.

Acum plătim cu toții lăcomia și inconștiența unora, plătim pentru tot ce a fost măsluit, contrafăcut, pentru diplome, pentru titluri, pentru grade, pentru autorizații și pentru tot ce am îngăduit să fie falsificat sub ochii noștri.

E o vină colectivă. Crudă ironie...!

Mă doare. Nu e prima dată când simt ori spun asta. Nu înțeleg de ce lucrurile stau atât de prost într-o țară în care cunosc și întâlnesc pretutindeni, atâția oameni decenți, frumoși, onești și prea  puțini ticăloși.

Mă întreb de ce ...?

Să fie oare pentru că cei buni sunt mulți, dar tăcuți... ?!

Să fie oare pentru  că ticăloșii  sunt puțini, dar gălăgioși... ?!

Doamnei Uca Marinescu

             

           

                   Uca Marinescu este o făptură admirabilă.  Este o femeie frumoasă, deșteaptă, tânără, zveltă, asemenea unei statui de fildeș. Nu-i găsești niciun cusur. Te fascinează din clipa în care o vezi, o asculți și te face să-i sorbi amintirile, să nu te mai saturi de locurile, de oamenii, de văile, de munții, de crevasele, de nisipurile, de apele din inima Ei și de cerul din priviri. Știe povești minunate și mai ales, știe să le depene cu har. Cea mai frumoasă poveste este a Ei. Ea însăși. O poveste născută și mereu scrisă și spusă într-o simbioză deplină cu natura, așa cum a ivit-o Dumnezeu la facerea lumii.

              Când își spune povestea, îți dă ceva din ființa Ei, îți dăruiește din amintirile frumoase, le trece sub tăcere pe cele urâte și te face părtaș la călătoriile Ei, la bucuria descoperirii, a cunoașterii, a înțelegerii adânci a lumilor pe care le-a bătut la pas.

           Am întâlnit-o într-o vreme înnorată a vieții mele și mă simt privilegiată de această întâmplare. M-a  ajutat să dau o altă măsură lucrurilor. Măsura care li se cuvine. Am învățat de la Ea că nu trebuie să-ți trădezi conștiința și că e bine să găsești în inima ta un loc și pentru tine. Atunci am înțeles că Uca Marinescu e o călăuză. Nu doar o călătoare și o descoperitoare de locuri și de oameni. Ci și de suflete. Și de drumuri către suflete.

         Mâine este ziua Ei. Împlinește multe vise, multe povești, multe întâlniri memorabile, multe îmbrățișări și multe gânduri care se îndreaptă către Ea.

           Mi-aș dori s-o cunoască toți oamenii, toți copiii, pentru că merită. Și ei, și Ea. Pentru că e un om universal și un bun național neprețuit și deloc prețuit cum se cuvine. Pentru că iubește lumea întreagă, dar își iubește întâi de toate, țara. Pentru că poartă peste tot stindardul țării Ei, chiar dacă poporul din care vine nu o cunoaște prea bine.

          Ai crede că toți știu, aici, în țara Ei, cine este. Din nefericire, nu așa stau lucrurile. Aici. Din fericire, altfel stau lucrurile, dincolo de granițele țării. Cum nimeni nu e profet în țara lui, nu are o importanță prea mare această stare de lucruri. E doar tristă. Dar atât. Iar Uca Marinescu știe mai multe decât ne putem închipui despre firea umană și privește totul cu înțelepciune, cu îngăduință, cu serenitatea unui om care a încercat multă amărăciune fără să se lase doborât de ea. Și nu contenește să iubească oamenii de acasă ori de aiurea și să țeasă povestea unei noi călătorii. Pentru că Ea nu știe ce e odihna, nu vede rostul zăbavei, nu se lasă cu niciun chip sedusă de confortul rămânerii acasă. Vocația Ei de călătoare e neostoită și învinge întotdeauna timpul și granițele de orice fel.

         Uca Marinescu este unul dintre cei mai frumoși oameni pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc în carne și oase. Cred că este unul dintre cei mai frumoși oameni lăsați de Dumnezeu pe lume. Un om rotund ca Pământul pe care l-a străbătut. Un om cu rădăcini adânci aici și cu mintea fermecată de cântecul inefabil al aurorei boreale, cu gândurile ca niște crengi de sequoia, încărcate de foșnetul timpului, cu privirea mângâind fețele brăzdate de timp ale centenarilor din Valea Fericirii Veșnice și cu visele ferecate în ghețurile arctice.

         Uca Marinescu nu și-a trădat nici vocația de învățătoare, în sensul acela christic și dătător de sens lucrurilor. Străbate lumea, vorbește cu cei ce ființează pretutindeni, trăiește cu și ca ei, le ascultă istorisirile, mângâie pietrele și animalele, iubește oamenii chiar dacă le cunoaște firea, iubește copiii deși știe că vor crește, dar iubește mai presus de orice, felul în care copiii primesc poveștile ei și știe că îi poate face să devină niște oameni mari mai buni. Și nu obosește niciodată să-i învețe să respecte pământul, copacii, lumina, apa, cunoașterea, adevărul.

       Îmi este tare dragă doamna Uca Marinescu și știu că nu-mi ajung cuvintele pentru a vorbi despre Ea. Știu că toți cei care o cunosc simt asemenea mie. Nu știu dacă e vreo vocație pe care nu și-a împlinit-o, dar îi spun cu mâna pe inimă, că oricare ar fi fost prețul pe care l-a plătit, a meritat cu prisosință pentru toată dragostea, admirația și respectul atâtor oameni.

Despre alienarea omului modern

Ce este omul modern sau omul nou sau omul zilelor noastre? Cine este el?

E, semantic vorbind, modern sau nou, sapiens ori ludens? Fie semantic, fie antropologic, el nu mai este nici om și cu atât mai puțin modern sau nou. Ci doar al zilelor noastre. Este omul contemporan, un altfel de om, o ființă care ... ființează într-o societate compusă din tot mai mulți indivizi asemenea lui, raportându-se la valori, la coordonate, la repere născocite de el sau de alții ca el, de neconceput odinioară. Omul contemporan este un mutant, un surogat.

Omul acesta se iubește și se valorizează doar pe sine, iar raportarea lui la societate este dictată nu de reguli, de norme, de rigori unanim acceptate, ci de propriile interese de moment.

El nu adună pentru a folosi, ci pentru a avea și pentru a le arăta celorlalți că are. El nu respectă pentru că nimic și nimeni nu merită respectul lui. El nu empatizează pentru că nu poate și nici nu vrea. Are problemele lui și nu se mai încarcă și cu ale altora. În plus, fiecare este răspunzător pentru sine. Doar el, nu. El nu vrea să plătească pentru greșelile lui și nu are remușcări atunci când ucide, când fură, când minte, când trădează. El este victima. Nu mai face dragoste, ci sex, pentru că iubirea, poezia, fluturii în stomac, emoția, buchetele de flori sunt demodate, cronofage, inutile. El nu se căsătorește pentru că e complicat și păgubos, iar dacă o face, își înșală fără remușcări partenerul sau divorțează pentru că nu e înțeles. Este mereu în căutarea fericirii, pentru că nu o vede niciodată în lucrurile simple. Se prevalează de ideea că viața e complexă și crede că este singurul care înțelege asta. Are întotdeauna toate răspunsurile. Nu are îndoieli, pentru că deține, consideră el, adevărul absolut. Caută senzații tari, pentru că normalitatea îl plictisește. E blazat, indiferent, pasiv, depresiv, nevrotic, plin de fobii, suficient sieși până la greață. Atunci când cineva îl critică ori îi dezaprobă apucăturile, acela nu poate fi decât un frustrat care nu a atins bunăstarea și nivelul de suficiență al unui individ superior ca el. El nu se mai plimbă, nu mai călătorește, ci face turism. Nu merge desculț prin iarbă din cauza căpușelor. Taie copacii ca să poată turna beton, ca să nu i se prăbușească pe mașină sau să nu adăpostească păsări. Fac prea mult zgomot și găinaț care, ... îi corodează vopseaua de pe mașină. Își îmbracă pisicile și câinii și îi duce la saloane de înfrumusețare cât e plecat să se distreze, să-și încarce bateriile. Ieșirile în natură, concediile, plimbările lui înseamnă mâncat și băut până la starea de vomă, stat în trafic, zăcut pe plajă sau în hotel, muzică asurzitoare, shopping, stat cu ochii în telefon sau în laptop, postat pe rețelele de socializare fotografii din vacanță, ca prietenii (?!) să afle unde este și să crape de invidie.

De aceea, omul contemporan nu are nevoie de prieteni. Îi are doar pentru a se folosi de ei și, eventual, pentru a avea pe cine denunța. Îi cumpără pentru a avea în fața cui să-și etaleze opulența. Așadar nu are nevoie de prieteni adevărați. Prietenii ți-i faci în timp, cer ajutor, trebuie înțeleși, îmbrățișați, iubiți. El nu are timp să probeze prietenia, să cunoască oameni, să strângă mâna cuiva. Nu poate renunța la sine, pentru a fi lângă altcineva, nu se irosește în sentimente. El nu comunică, nu se împrietenește, nu discută, el... socializează. Pe Facebook, pe Twitter, pe Whats App, pe Skype, pe Chat... . Poate vorbi la telefon, poate trimite sms-uri, email-uri, așa că la ce bun să mai stea față în față cu cineva, să mai țină pe cineva în brațe, să-i mai pună mâna pe umăr, să mai piardă din prețiosul timp în care poate sta pe rețelele de socializare.

El nu dă doi bani pe educație, pe școală, pe lectură, pentru că nu se merită câtă vreme poți să-ți cumperi diplome peste diplome. El nu iartă, nu cere iertare, nu acceptă și nu se acceptă așa cum l-a lăsat Dumnezeu pentru că nu are niciunul.

Dumnezeul lui înseamnă pelerinaj la Ierusalim, picnic în curtea mânăstirii, mătănii și cruci atârnate prin mașină. În fond, nici nu are nevoie de Dumnezeu. El este atotputernic. Dumnezeu este el. Lui i se cuvine totul fără a da nimic. Doar pentru că există.

Omul acesta nu trăiește în frică, nu se teme că ceea ce face se va răsfrânge cândva asupra copiilor lui și nu se gândește la moarte, pentru că nu crede că va muri vreodată. Moartea li se întâmplă altora. El va moșteni pământul. El este un supraviețuitor.

El se descurcă. Nu stă niciodată în trafic, nu stă la rând, nu se supune legii, este mai presus de oricine și de orice. Dă sfaturi de viață culese de pe internet ori de prin reviste glossy. Se erijează într-un ghid de succes în afaceri, de fentat legea, nevasta, fiscul, școala, poliția. Își învață copilul la fel. Bunul-simț, respectul pentru norme, educația, generozitatea, smerenia sunt pentru fraieri, nu pentru șmecheri. Fraierii sunt varză, sunt ratați, sunt frustrați și roși de invidie față de el. Fraierii muncesc pe brânci, învață, iar șmecherii cumpără și vând.

Sensul existenței lui este acela de a acumula fără număr. Case, mașini, diplome, tablouri, bijuterii, ceasuri, neveste, copii, amante, operații estetice, relații.

Viața lui glamouroasă trebuie cunoscută de toți, trebuie expusă în presa mondenă, pe Facebook, pretutindeni unde se poate vedea, pentru a stârni invidie și pentru a-i hrăni orgoliul. Exhibiționism pe care, firește, doar frustrații îl văd astfel.

Viața lui reală însă, adevărata lui ascensiune socială, trebuie ascunse în locuri cât mai sordide și mai întunecate.

Și cum acest om mutant există doar pentru sine, ar trebui să nu existe pentru ceilalți. Poate că nici nu i-am observa prezența dacă l-ar încăpea lumea lui, dacă nu ar intra atât de brutal în lumea altora, dacă nu ar vrea cu orice preț să fie văzut și adulat, cunoscut și temut. Și atunci îți intră în viață cu pantofii lui de firmă și cu mașina lui tunată și turată la maximum, în urlet de manea. Te murdărește, te stropește din cap până-n picioare și te înjură că-i stai în cale. Așa că nu poți face abstracție de el. Îl poți ocoli sau îl poți înfrunta. Nu-l poți schimba, o știi bine, dar nici nu ești obligat să-l accepți, așa că celor ce nu-i sunt asemenea și se lasă seduși de el, năclăiți de el, le spun: Vai, vouă...! Nu vă amestecați cu el dacă vreți să rămâneți oameni! Nu vă vindeți lui! Nu vă murdăriți conștiința! Odată ce ați făcut-o, vă va fi greu să vă întoarceți la ai voștri, la voi înșivă...!

Omul acesta ar trebui să-ți inspire milă, dacă nu ți-ar inspira silă. Are conturi pe toate rețelele de socializare, dar nu are niciun prieten. Are GPS, dar nu găsește niciodată drumul. Are bani, dar nu știe să-i folosească. Are mașini, dar nu ajunge nicăieri. Are case, dar nu are un cămin. Are un noian de relații sexuale, dar nu are dragoste.

Cum pentru el, unicul zeu e banul, cum crede că absolut totul se poate cumpăra și se poate vinde, nu poți decât să te consolezi cu gândul că îi scapă ceva esențial: Totul se plătește.

La cursul zilei. Și la lumina ei.

Despre Mărțișor, cu infinită dragoste

        Mărțișorul este locul în care mă întorc mereu cu infinită dragoste.

Când simt că am nevoie de un răgaz de mânie.

Când mi-e dor de mine însămi. De copilărie. De lumină. De veșnicie.

Mărțișorul e un tărâm fermecat.

E un grăunte de cuvânt pe care îl iei în palmă, strângi pumnul, închizi ochii și intri în poveste.

E căsuța din copacul unei povești cu ramurile în grădina lui Dumnezeu. O poveste care se deapănă la hotarul dintre veghe și somn. O poveste pe care o spun toate cele ce viețuiesc aici. O spun iarna ciorile, adumbrind grav crengile împovărate de moină. O spun vara cireșele, mustind de soare. O spun toamna viespile de lumină, dospind prin foile de nuc. O spun primăvara petalele și mugurii și vântul, jucându-se de-a mama, tata și copiii.

Mărțișorul e serenitate și e perenitate.

E Povestea poveștilor și Poemul poemelor.

Nu are început și nici sfârșit.

E însuși Cuvântul ieșit din ființa neființei.

E miezul lucrurilor lumii acesteia și ale lumii de dincolo. E viața fără de moarte și tinerețea fără de bătrânețe a unui om cu capul în nori și cu picioarele pe pământ, care a ieșit din povestea pe care a scris-o, pentru a se întoarce veșnic în ea. A scris-o pentru soția lui multiubită, pentru copila lui cu nume de haiku, pentru băiețelul lui năzdrăvan, trecut și el în veșnicie, a scris-o pentru îngeri, pentru cireși, pentru greierii care îi prohodesc mormântul.

Mărțișorul nu miroase niciodată a moarte. E viu într-un fel numai de el știut. Trăiește în zăpada pe care o adulmecă nările ațipite întru somn fără sfârșit ale lui Zdreanță, în șoaptele vântului hoinărind prin livadă, în clevetelile bondarilor morocănoși, sfădindu-se neobosit cu vrăbiile gureșe, în aroma mirodeniilor ascunse în șorțul Paraschivei Arghezi, în bobul de ambră zaharisită de pe trunchiul unui cireș sădit de ea, în genunchiul julit al lui Baruțu, în rochița înspumată a unei fetițe nonagenare.

Mărțișorul trăiește în pașii tuturor celor care l-au străbătut și renaște sub pașii celor care îl străbat acum. Ai copiilor de odinioară și de astăzi. E vrăjit și vrăjitor. Îți poate fura visele și neliniștea, pe nesimțite, fără să îți tulbure ființa. Doar rotunjindu-ți-o. Te adapă cu pace și cu lumină, te hrănește cu miere, cu cireșe, cu povești.  Îți atinge sufletul pentru totdeauna cu degete albe și roșii.

Mărțișorul trăiește în lucrurile care îl umplu și care odihnesc acolo, în absența stăpânilor, într-o deplină și intrinsecă ființare, pentru vecie, la locul lor. Locul lor e dincolo de viață și de moarte. Altundeva. Timpul lor curge înainte și înapoi. Altcumva. Ca și povestea pe care o spun toate aceste lucruri. Și Povestea e tot ce rămâne de spus. Celor mici și celor mari. Spre neuitare.