Marea eunucizare națională

         Unghie lungă și ascuțită la degetul mic, ghiul, codiță cârlionțată, chică tunsă în scări, șosete albe și pantofi negri, tatuaj făcut empiric în pușcărie, la uzină, în armată (Giany + Vasilica = Love, text inserat într-o inimă străpunsă cu bestialitate de o săgeată nimicitoare), fursecuri sau mici apucate  cu două degete butucănoase și cu degetul mic ridicat, blugi prespălați purtați cu adidași Puma, trening cu pantofi, sandale cu ciorapi, magnetofon din care rag tânguios Albatros sau Azur într-o ieșire la iarbă verde, apoi rulmenți furați din fabrică și vânduți în Turcia, pești albaștri pe televizor, cu gura larg deschisă către dulăi rânjind încremenit și către balerine zâmbind tâmp printre cutiile goale de săpun Fa, printre recipientele goale de Rexona și printre sticlele consumate de Havana Club, carpete persiane peste tot, pe pereți, pe masă, pe jos, pe pat, pe closet, mileuri peste mileuri, tablouri uriașe cu lacuri de un albastru infinit...de năucitor din care se adapă căprioare taxidermic meșteșugite, lângă copitele cărora se întind alene frumoase răpite din serai, cu mutre de centură și cu rotunjimi slăninoase, Dacii 1300, 1310, Aro-uri și ce or mai fi fost, cu perdeluțe la lunetă și cu animale de pluș atârnate de oglinda retrovizoare...

Anii 80 - 90...

Unghii date cu lac, maieu roz mulat, inscripționat cu auriu, trening cu șlapi, purtat la mall, la cumpărături la Carrefour, cu accent pe „a” sau la Metro, cu accentul unde se pune, ochelari de soare noaptea, borsetă, costum negru, cămașă albastră și cravată galbenă, dar tot cu șosete albe la pantofi negri cu ciucuri ori la iminei, beemveu, audi, merțedes, cu număr lăbărțat – S E X, W Z Y, X Q K, K G B, F B I, C I A , G O D, N A Ș, B O S – sau cu număr de Bulgaria, Dacie Logan cu cel puțin zece cruci și mătănii bălăngănindu-se în tot ce înseamnă arie de vizibilitate, ieșiri la iarbă verde cu manele și grătar lângă șosea sau lângă mânăstiri, tiruri conduse de Costel, de Dany, de Roby, de Florin, nu înainte de a-și pune la geam prosopul cu fata goală, lanț și brățară de aur cât mai groase cu un pandantiv–cruce cât al Mitropolitului Tomisului, cercel sclipind șugubăț în nu contează care ureche, tatuaje executate măiastru, cu motive rock pe piele de manelist, mușchi lucrați îndelung la sală și hrăniți cu steroizi, burtă și fălci lucind a shaorma și a bere, picioare, brațe, piept epilate, slip cât mai decoltat, scuipatul din mașină, organele genitale invocate verbal pretutindeni și obligatoriu, dar obligatoriu, sprâncene pensate cât mai arcuit...

Anii 2010...

Bărbații români peste ani. Cei mai mulți dintre ei. Din ce în ce mai mulți. Cohorte de eunuci. De-a valma, tineri, bătrâni, taximetriști, polițiști, tiriști, preoți, avocați de doi bani, realizatori tv, consilieri, primari, senatori, deputați, miniștri, doctori, fotbaliști (o, firește!), chelneri, spălători de mașini, maneliști, proxeneți, gay sau nu, toți sunt vopsiți, epilați, și evident, pensați. Fie că arată ca niște stârpituri, fie că arată ca niște bivoli, ei sunt pensați ca Marlene Dietrich. Se cred metrosexuali. Se simt bărbați până în măduva oaselor, își clamează fără jenă potența și omnipotența, dar arată ca niște eunuci tăvăliți prin alifii și sudoare. Nu a frunții, de regulă, îngustă... (Nu știu de ce îmi apare în fața ochilor imaginea unui redutabil, multifuncțional și policalificat om de stat al acestor ani tulburi, naș, mareșal, conducător de doctorate, ministru și câte și mai câte...?!) Oamenii ăștia nu au mame, tați, neveste, amante, copii, care să le spună că arată ca dracu?!

Bineînțeles că nu au de unde să știe că sunt penibili, pentru că nu au niciun fel de referință culturală, nicio brumă de educație sănătoasă, făcută la timp. După naționalizare, raționalizare, privatizare, centralizare și descentralizare, manelizare, spiruharetizare, otevizare, antenizare, kanalizare, suleymanizare, era inevitabil să ajungem și la eunucizare. Nu s-a ajuns aici peste noapte, ci în decenii, odată cu disprețul pentru Educație sădit în zorii comunismului, când intelectualii veritabili au fost decimați, când adevărații bărbați ai României au fost stârpiți. Atunci a început marea imbecilizare națională. Am mai spus-o și o voi spune cât voi trăi. Tot ce e rău în această țară, și urât, și murdar, vine din lipsa de Educație, din uciderea acelor valori fundamentale care te fac să fii inclusiv bărbat, să fii om, să ai bun-simț, bun-gust, decență, onoare, maniere, respect, conștiință.

Nu sunt feministă, nu detest bărbații, nu fac parte din categoria femeilor care cred că toți bărbații înșală, mint, înjură ori beau peste măsură. Îi admir pe bărbații care au curaj, care respectă inteligența unei femei, care știu cum, cât și ce să mănânce, care știu să apere o cauză, care arată îngrijit și... bărbătește, care știu să se poarte, să salute, să se prezinte, să se îmbrace și care nu consideră că le știu pe toate. Am un fiu și sunt mândră de el, încerc să-l educ frumos, dar mă îngrozește gândul că ar putea ajunge să trăiască într-o societate atât de strâmbă, în care a fi bărbat înseamnă să nu prețuiești cartea, performanța, să nu ai pasiuni, să nu știi să te porți cu o femeie, să înjuri grobian, fără rușine în fața femeilor sau a copiilor, să conduci ca un dement, cu bâta în portieră, să te porți și să arăți ca un porc unsuros, să te vopsești la șaizeci de ani, să pozezi în mare om de afaceri, după ce ai jefuit țara asta ca și cum ți-a lăsat-o maică-ta, să cobori pe brânci din gipanul alb, de gras ce ești, să-ți împănezi C.V.-ul cu diplome fictive în a căror valoare nu crezi nici tu, să n-ai pic de cultură, de onoare, de curaj, să fii mulțumit cu tine, să nu fii niciodată în stare să aperi o femeie umilită de altul ca tine, să nu-ți pese că un copil e sfâșiat de câini. Și să fii pomădat, epilat și pensat ca un eunuc, când tu arăți ca un pehlivan sau ca Greta Garbo, când tu ești bărbat, ce... ta?

De ce nu încercați cu o carte, cu o dietă, cu sport, domnilor? Dor mai puțin decât pensatul, liposucția, epilatul sau implantul de păr.

Unde vă este, domnilor, bărbăția? Ce învață fiii voștri de la voi? Doar să conducă mașini dubios de scumpe,  luate din bani murdari, cu care să omoare mai eficient, doar să se scobească în dinți cu cheile de la mașină, să aibă cât mai multe amante, să fenteze legea, să intre în politică pentru a continua jaful, să fugă de răspundere, să scuipe cât mai gros sau să se penseze cât mai subțire?!

         Cât despre cei care nu se recunosc în profilul de mai sus..., bărbăția dumneavoastră, domnilor, unde este, de înghițiți toate astea? 

         Mi s-a părut că sunteți mai mulți...?!

Pentru că democrație...

Au trecut douăzeci și cinci de ani de la Revoluție. Un sfert de veac. Din viața noastră. Am trecut prin această etapă existențială cum o facem de obicei. Arzând-o. Ca și cum nu ar fi vorba despre noi. Suntem indiferenți, blazați, doar cârtitori în intervalurile de timp care se scurg între alegeri. Ne metamorfozăm în vajnici agenți electorali abia în preajma lor. Atunci devenim partizani, inflamându-ne teribil dacă se găsește careva să-l blameze pe candidatul nostru. Este vreunul al nostru cu adevărat? Nu e încă evident că fiecare dintre ei e doar al lui și-al alor lui? De ce nu reușim să fim la fel de virulenți, de înflăcărați în restul timpului, atunci când am putea să ne solidarizăm pentru principii, pentru cauze care merită spuse și susținute?

Nu cred că românii sunt mai răi, mai leneși, mai corupți ori mai ușor de corupt decât alte popoare. De fapt știu că nu este așa. Și ce mai știu cu certitudine este că motivul fundamental care îi face să fie astfel este lipsa de educație. Educația aceea temeinică, sănătoasă, fundamentată pe valori autentice, dătătoare și de bun simț, și de cultură, și de respect, și de prosperitate. Lipsa ei generează mizeria în care ne lăfăim, colcăiala de gunoaie umane care ne conduc și vor să ne conducă și pentru care lipsa de educație este providențială.

Tot ce s-a întâmplat de câteva luni încoace mi s-a părut o farsă. Paisprezece candidați penibili, un popor divizat între ei, doi rămași în cursa pentru Cotroceni, unul mai breaz decât altul, alți cinci sau zece ani de imbecilitate și de imbecilizare a acestui popor...

Mi-aș dori, mi-aș fi dorit ca la începutul acestei noi tărășenii electorale, democratice, toți oamenii deștepți din această țară, de acasă sau din diaspora, să iasă în stradă și să ceară alți candidați. Să ceară o altă ofertă, reală, onestă, eligibilă. Dar la noi, strada, piața nu sunt forumul, agora, ci doar locurile în care scuipăm, urinăm, aruncăm gunoaiele, mâncăm semințe și ne vânturăm toată ziua, neavând de lucru. Toate spațiile acestea sunt invadate de oameni mereu. Așadar românii se adună deseori în spații publice. Mereu sunt de pupat moaște, ba chiar tezaurul sporește exponențial de la an la an, mereu se dau sarmale, fasole, bere, țuică la tot soiul de manifestări  culturale grotești, mereu sunt promoții ucigătoare la tigăi și la bormașini, ca și cum ar mai avea cineva timp să învârtă ceva în tigaie sau să meșterească. Când, câtă vreme toți ăia care nu muncesc în țara asta sunt mereu pe străzi, în piețe, în magazine, la biserici, la ușa medicului de familie?

Farsa nu s-a încheiat și, din păcate, nu se va încheia nici duminică. Vor pune din nou placa, scuze C.D.-ul cu fraudarea, vor cere renumărarea voturilor, își vor negocia funcțiile, își vor arăta recunoștința pentru oamenii de partid care i-au ajutat să se cocoațe acolo, iar alegătorii, gata să-și dea în cap unii altora de dragul lor, vor primi ceea ce au primit întotdeauna. Fără să tragă vreo învățătură. Și meritând din plin tot ce li se întâmplă.

Cum sunt adepta mersului la vot și îi disprețuiesc pe cei care nu o fac, mai ales pe cei care se consideră deștepți, voi vota și de data aceasta. Nu am lipsit niciodată de la vot, după cum nici nu am simțit vreodată că alegerea pe care am făcut-o mă reprezintă. Dar sunt un cetățean responsabil și consider că, doar votând capeți legitimitatea de a-i cere cândva celui pe care l-ai votat, socoteală. Altminteri, nu ai dreptul să o faci, nici să te plângi că nu ți-e bine. O fac din respect pentru copilul meu, pentru mine, pentru cei care au luptat de-a lungul timpului pentru acest drept, pentru ideea de civism, de democrație.

Așadar, voi vota. Cu cine? Ei bine, cu Udrea, pentru că Băsescu..., sau cu Macovei, pentru că corupția..., sau cu Vadim, pentru că mafia..., sau cu Brânză, pentru că Shakespeare..., sau cu Funar, pentru că Ardealul..., sau cu Diaconescu, pentru că ciocoii..., sau cu Meleșcanu, pentru că S.I.E...., sau cu Tăriceanu, pentru că automobile...?!  A, ăștia nu mai sunt?! Ce pierdere ireparabilă pentru democrație! Și ce noroc pe capul nostru că au rămas cei doi!

Așa că voi vota cu Iohannis, pentru că Ponta... sau cu Ponta, pentru că Iohannis...

Dincolo de umorul amar, după aceea, voi vedea ce e de făcut pentru ca votul meu să nu se irosească. Și mi-am propus să nu mai las viața să treacă pe lângă mine, cum au făcut-o părinții mei și cum am făcut chiar eu până acum, oricât m-ar costa. Nu mai pot înghiți lăturile lor și nu mai pot trăi fără să iau atitudine. Nu-i pot lăsa pe copiii deștepți pe care îi educ zi de zi să devină niște adulți inepți și inerți, asemenea părinților lor, asemenea nouă. Am această datorie față de copilul meu, față de copiii mei. O avem toți cei care gândim în această țară. Întoarceți-vă o clipă la voi înșivă, la conștiința voastră și spuneți-mi dacă vă simțiți împăcați.

Sau nu mai e nimeni acolo...?!

In loving memory

             

Nu am mai scris de mult timp... Știu. Nu reușesc să găsesc clipele de răgaz de care am nevoie și adesea simt cum cuvintele mă umplu și mă înăbușă. Simt și o invidie care nu-mi face deloc cinste, pentru femeile de succes care izbutesc atâtea și despre care am mai scris. Pur și simplu, am avut o perioadă tulbure, confuză, lăsându-mă târâtă de viață, de vremi, într-o inerție din care mă zbat să mă smulg.

Nici acum nu mi-am revenit pe deplin, dar simt că trebuie să scriu despre o persoană dragă, plecată într-o călătorie fără liman. Este, a fost, doamna Sanda Sântimbreanu. Soția lui Mircea Sântimbreanu.

Am cunoscut-o acum mai bine de zece ani, în casa ei de pe Hristo Botev, într-un apartament care nu putea fi decât al unor intelectuali. Simplu, sobru și totuși încărcat de farmec. Trăia într-o deplină solitudine, cu demnitatea acceptării vârstei, a condiției de femeie care i-a supraviețuit soțului ei și a cărei unică fiică a ales să trăiască departe. Foarte departe. Și-a găsit refugiul în literatură, o vocație târzie, practicată cu multă chibzuință, căci venea dintr-o îndelungă răbdare. Ne-am întâlnit de puține ori față în față, de mult mai multe ori la telefon. A venit cu multă greutate la școala mea, a noastră, atunci când am numit-o Mircea Sântimbreanu, în amintirea scriitorului și a editorului care a fost cândva, vreme de opt ani, profesor aici. Doamna Sântimbreanu mergea anevoie și în ultimii ani mi-a refuzat cu delicatețe invitația de a reveni la școală. Dar vorbeam relativ des. Și mult. Vorbeam despre copilul meu, despre copiii mei, despre munca mea la catedră, făceam politică, ne împărtășeam ofurile condiției de femeie, vorbeam despre domnul Sântimbreanu și despre Ioana, fiica lor, pe care o iubea nespus și a cărei absență o accepta cu îngăduința și cu dragostea unei mame care nu vrea decât să-și știe copilul bine. Doamna Sântimbreanu era un ascultător desăvârșit, era un om rotund. Nu se irosea în lamentații, decât în ceea ce privește prostul mers al lucrurilor din România pe care îl cunoștea pe deplin. Era o femeie deșteaptă, frumoasă, cu umor, blândă, înțeleaptă și totuși un spirit tânăr, iscoditor, oarecum neliniștit. Nu am simțit niciodată diferența de vârstă dintre noi, pentru că avea darul și harul de a te face să simți că aparții unei lumi familiare ei, de a-ți transmite dragostea ei pentru oamenii tineri, o dragoste izvorâtă   dintr-o cunoaștere adâncă a lucrurilor, a miezului lor și pe care o arăta fără infatuare, cum rareori o mai fac oamenii în vârstă.

Am iubit-o, am prețuit-o, am văzut în ea omul rotund care era. Nu am mai vorbit de câteva luni, pentru că ajungea greu la telefon. Și nu avea un telefon mobil. Am încă pe noptieră primele două cărți scrise de Sanda Sântimbreanu și îmi răsună și acum în ureche vocea ei care îmi împărtășea bucuria de a mă auzi, când căutam scuzele cele mai potrivite că o deranjez. Nu știam să o găsesc decât astfel. La telefon sau acasă, dar, nu știu de ce, mi se părea că o găsesc mereu acolo, în apartamentul de pe Hristo Botev, că trebuie să fie acolo până la sfârșitul timpului.

Mi-a venit de curând, prea tîrziu, ideea de a face o Carte de onoare a școlii și aș fi vrut ca doamna Sântimbreanu să scrie primele cuvinte. Am sunat-o îndelung. Nu mi-a răspuns și am știut că s-a întâmplat ceva. Și s-a întâmplat. Doamna Sanda Sântimbreanu, născută în 1925, călătorind vreme de aproape un veac,... în două veacuri, și-a încheiat acum câteva săptămâni călătoria, lungă, obositoare, dar trăită cu demnitate. A plecat la fel de discret precum a trăit, din umbra celebrității lui Mircea Sântimbreanu, în propria umbră. Și nu am mai găsit-o acolo, în apartamentul de pe Hristo Botev.

Îmi amintesc de conversațiile noastre lungi, de zâmbetul ei atoatecuprinzător, de cât de mult vorbeam, de cât de mult vorbeam tăcând. Și acum simt că vorbim astfel, chiar dacă sunt mâhnită că nu am mai întâlnit-o și că nu mi-a scris primele cuvinte în Cartea de onoare a școlii. Le voi scrie eu, pentru că le știu. Mi le-a spus tăcând...

Oriunde vă aflați, rămas-bun dragă Prietenă, buna mea Doamnă...!

Despre abjecție și dejecție

Eroii nu au vârstă... Și nici imbecilii, nici lașii, nici ticăloșii, nici nebunii. Prima aserțiune amintește de titlul unui film de pe vremuri. Cea de a doua, nu. E o concluzie din viață și știți doar, că viața bate filmul. Vă amintiți că era și o emisiune cândva, prezentată de o mare doamnă, venită de niciunde, dar ajunsă totuși, undeva și devenită un model pentru toate gospodinele, coafeze, casiere și vânzătoare din România? Era o duduie fâșneață, care își făcuse un titlu de glorie din faptul că nu avea studii, dar știa să facă o mulțime de lucruri. Duduia a dispărut din peisajul mediatic românesc, din fericire, într-un  sfârșit, însă a lăsat o dâră greu de șters și a creat multe clone. În locul ei și al altor câteva asemenea prezențe inspiratoare, media românească extrem de fertilă a produs alte modele morale care se bântuie televiziunile, internetul, dau sentințe, știu totul, varsă fluvii de cerneală virtuală pe Facebook, rostogolesc vorbe în talk-show-uri  sterile. Și imaginați-vă numai cât de goală și de lipsită de repere ar fi viața noastră de film fără toate aceste figuri care ne luminează permanent, care nu cunosc odihna și care și-au pus toată energia și mintea în slujba acestui popor troglodit, postând, perorând, prostind, provocând.

Nu vă gândiți cumva că aceste modele morale sunt profesori sau medici de vocație, preoți misionari, ingineri care inovează, țărani care de când se știu trudesc în anonimat, pompieri sau soldați care au salvat sute de oameni fără să-i știe cineva, tineri care învață sau creează. Nicidecum, pentru că modelele  trebuie să apară pe sticlă, să posteze pe Facebook, să fie cunoscute, urmate, adulate. Un model pentru generațiile de tineri debusolați n-ar fi putut fi Aurelia Ion pentru că, deși era frumoasă, era și deșteaptă, și tenace, și nesiliconată, și... neștiută?! Unde să scormonești ca să găsești asemenea modele? Vocația jurnaliștilor este să creeze din nimic vedete, să umfle păpuși gonflabile, să înfiereze cu o înverșunare demnă de o cauză mai bună câteva cazuri penale de doctori sau de dascăli, care incontestabil, există, dar de care ar trebui să se ocupe, odată semnalate, justiția. Nu contează restul, cei mai mulți, care duc anevoie pe umeri toată această țară. Îi vedem doar când se prăbușesc avioane, când o viață este salvată miraculos sau când copiii români ating performanțe de neimaginat într-o țară care pare să nu mai dea doi bani pe știința de carte. Amintiți-vă cum ani la rând, bietul Adrian Iovan a fost un subiect de presă interesant, doar pentru pensia nesimțită și pentru  mariajul cu o figură mondenă care, chipurile, i-a adus celebritatea. Se pare că, indirect, și moartea. El era doar soțul sau asasinul cu sânge rece, nu pilotul, nu bărbatul care a dat o lecție tuturor celor care se pretind bărbați în România. Doctorul Calu era cunoscut pentru relația cu o altă vedetă, doctorul de la Oradea pentru o escapadă amoroasă, cât despre ceilalți nu se știa nimic. Fără îndoială, se vor afla numaidecât și despre ei o mulțime de grozăvii, pentru că simțul civic al presei din România nu adoarme niciodată. Nimic mai simplu pentru marii noștri jurnaliști, maeștri ai demitizării.

Revenind la modelele care dau lecții poporului român, nu ar fi nicio problemă dacă vorbele lor ar lăsa nu dâre, ci urme groase și fetide. Pentru că abjecția miroase, ca și dejecțiile pe care le revarsă în valuri. Sunt politicieni, sunt vedete, sunt jurnaliști, sunt actori, sunt bloggeri, facebookeri, formatori de opinie. Ies necontenit în spațiul public. Își flutură abjecția pe care o vând scump drept moralitate, și în urma lor, se nasc sute de mii de comentarii inepte, agramate, mustind de frustrare, ale unor indivizi care le împărtășesc ideile, pentru că pe ale lor nu le au. Și urmându-și modelele care se răfuiesc mereu cu cineva și, firește, între ele, pentru supremație, isteric, zgomotos, grobian, agresiv, cohortele de adulatori se împart de asemenea în tabere. Regulile jocului sunt dictate de vremuri și de vreme căci, vorba cronicarului, vremile sunt nu sub om, ci deasupra lui. Și astfel, susținătorii lui Băsescu se luptă cu cei împotriva lui, iubitorii de câini cu discipolii eutanasierii, heterosexualii cu homosexualii. Apoi taberele se scindează și se regrupează, pentru că, inevitabil, unii se dezic de ceea ce au susținut, alții sunt și homosexuali și iubitori de câini, alții nu... . Uneori se coalizează și își amintesc, spre binele țării, firește, de profesorii și  de doctorii șpăgari și risipesc toată muniția într-acolo, cum toți au infinite frustrări legate de insuccesele școlare și de incursiunile inevitabile  și deseori nefericite în spațiul medical românesc. Dau fuga să-și desăvârșească studiile pe la vreo universitate- fantomă sau să se caute în vreo clinică austriacă și mai nou, turcească, pentru că oricum nu au niciun interes și nici vreo pricepere în a face ca sistemul educațional sau cel medical din România să funcționeze. Cum ar mai putea să-și împăneze biografia cu titluri sforăitor de false?! Cum ar mai putea să ne destupe la minte, după ce s-au înghiontit cu prostimea la ușa vreunui medic de renume care mai poate fi și indispus în ziua respectivă?!

Printre ei se mai nimeresc, din greșeală  sau din prostie, și inocenți, precum Oana Pellea sau Mircea Solcanu, care în dragostea lor nețărmurită pentru câini, cu mintea tulburată de neputință și de indignare, se trezesc vorbind ori postând, afirmații sinistre. Doamna Pellea – altminteri o persoană remarcabilă – ne transmite de la înălțimea moralității ei zdrobitoare, că penibilul e penibil și ne definește martirajul. Cu respect nedisimulat, real, i-aș spune că răfuiala ei nu trebuie să se îndrepte împotriva familiei Anghel, oricum răvășite de ce i s-a întâmplat și incapabile să-și gestioneze cum am vrea sau am găsi noi de cuviință noi, demersurile. I-aș mai spune că sunt pe deplin de acord cu ceea ce scrie dumneaei și că, da, penibilul e penibil . La fel  a fost și atunci când dumneaei a coborât din sfera înaltă a probității morale și profesionale, amestecându-se în tărâța unei telenovele sau a unei reclame. Sau unora dintre noi li se acceptă astfel de derapaje?!... Firește, nu a fost vorba despre lăcomie, despre penibil, nici despre lipsă de bun-simț.

 În ceea ce-l privește pe domnul (?) Solcanu, probabil a fost vorba despre o toană de isterie, despre un exces de bomboane fondante sau despre vreo pereche de pantaloni de un mov prea banal și în turul cărora nu și-a înfipt colții niciun maidanez. Dumnealui este doar un caz patologic și trebuie tratat ca atare. Sau cu medicamente. Grav este însă că trebuie să ținem piept cohortelor  de indivizi emanați de importantele și de impozantele modele morale. Gâzi, turcești, tatoi, vadimitudori, cristoi, chireaci, ciuvici, ponți, băsesci, huizi, udri, macovei, lăzăroi, măruți, rădulesci, danebudene, pori, predoi, ciutaci, ebe, rareșbogdani, radumorari, tatulici și mulți alții, mulți, dar totuși atât de puțini față de noi ceilalți. Nu-i cunoaștem și sper că nu-i vom cunoaște niciodată. Iubesc anonimatul și doar astfel au ceva în comun cu eroii?! Nici ei, nici ceilalți nu își asumă nimic. Unii din lașitate, alții pentru că nu mai pot. Unii se luptă adăpostiți de tranșee virtuale în care nu moare nimeni, niciodată. Ionuț Anghel și Aurelia Ion și Adrian Iovan și atâția alții au murit știuți sau neștiuți, jeliți sau nejeliți, pentru ca toți acești abjecți să-și  poată revărsa asupra memoriei lor și asupra noastră dejecțiile.

Și pentru că niciodată nu vor putea să se ridice până la înălțimea suferinței acestor OAMENI, neoamenii îi trag în noroiul lor, unde îi pot devora și silui pe deplin. Pentru că pe cadavre poți călca și cu cât sunt mai multe, te poți cățăra pe ele mai sus. Tot mai sus...

Exerciții de pseudodemocrație

De douăzeci și trei de ani, ieșiți dintr-o letargie ale cărei cauze nu le voi decela acum, avem o jucărie nouă: democrația. Așa cum fac mai mereu copiii, fascinați de ceea ce și-au dorit mult timp, cum am primit-o, am și stricat-o. La noi, democrația a fost compromisă încă din copilărie, pentru că nu am știut s-o folosim, nu știam regulile jocului, iar cei care le cunoșteau nu au avut nicio intenție, nici să ni le spună, nici să le respecte. Așa că totul a început prost și continuă la fel. Din când în când, ne jucăm de-a democrația, ducându-ne la vot. Sau nu. Votăm aiurea, la întâmplare, după cum trăim zi de zi, la întâmplare. Facem totul în joacă, niciodată serios, niciodată asumat, ca și cum n-ar fi vorba despre noi, despre viitorul nostru. Ne ducem existența din compromis în compromis, călăuzindu-ne după devize șubrede, care nu ne obligă nicicum să ne angajăm în fapte, în concret: „Lasă!” sau „Lasă, că ne descurcăm noi!” sau „Merge și așa!” sau „Vedem noi ce-om face!” sau „Asta e!” sau „Românul se descurcă întotdeauna!” sau „Viața merge înainte, noi să fim sănătoși!” sau „De ce să votăm, când toți sunt la fel!” etc. Le detest pe toate, după cum detest și generalizările. Nu cred nici pe departe că românii reprezintă cel mai neisprăvit popor din lume. Din păcate, nici cel mai isprăvit. Detest și clișeele, cele mai multe dintre ele, create și reiterate de politicieni și de presă. O altă limbă de lemn, despre care voi scrie altădată.

Acum însă, încerc să înțeleg cum eu, în pofida felului meu militant de a fi, nu m-am simțit câtuși de puțin sedusă de protestele din ciclul Roșia Montană. Le consider doar niște alte exerciții de pseudodemocrație. Și nu pentru că i-aș suspecta pe cei care le-au generat și le întrețin, în întregul lor, de intenții ascunse, de faptul că sunt plătiți sau aserviți unor forțe oculte. Nu, și în niciun caz, nu pe toți. Mi-a plăcut oarecum decența lor, spiritul civic, ecologist, al demersului lor. Totul părea demn de un protest de dimensiuni democratice. Dar nu e. Este doar cinic. Și așa l-am perceput chiar din zorii lui, când cei adunați acolo protestau împotriva proiectului, iar cadavrul unui copil sfârtecat de câini zăcea întins pe catafalc. Pentru ce Dumnezeu ardem întotdeauna etapele? De ce nu ne adunăm toți cei cu minte și cu bună-credință pentru a cere ceea ce ne poate schimba în mod fundamental viața? Pentru a cere alți conducători sau pentru a le cere ăstora să fie așa cum trebuie să fie, dacă tot nu găsim alții. De ce nu ne pasă cu adevărat de copiii noștri și de ce se va întâmpla cu ei? Amintiți-vă, dragi congeneri și aflați acum, dragi compatrioți mai tineri, nenăscuți sau foarte mici în 1989, că obișnuiam să-i acuzăm pe părinții și pe bunicii noștri de nepăsare, de slugărnicie, de acceptare obedientă a comunismului, de resemnare mioritică. Poate îmi spuneți, cum naiba se cheamă ce facem noi acum?! Poate îmi spuneți și cum ne vom justifica noi, tăcerea, în fața copiilor noștri, peste puțin timp, când va veni scadența?!

Nu voi înceta niciodată să cred că putem schimba lucrurile. Nu voi înceta niciodată să cred în Educație și în faptul că doar investind în sistemul de învățământ, vom schimba în bine fața hâdă a acestei țări. De aici trebuie să începem. Cu oameni educați, cu alți politicieni, nu cu niște veșnic reciclați. Și după ce strângem gunoiul și gunoaiele, după ce învățăm să vorbim corect, măcar românește, dacă nu și în alte limbi, după ce învățăm să nu mai scuipăm pe stradă, să strângem rahatul câinilor pe care îi iubim atât de mult și să- i ținem cum și unde trebuie, să circulăm pe dreapta, să ne închidem telefonul la un spectacol, să ne cerem scuze când greșim, să nu ne mai tragem de șireturi, să stingem lumina când ieșim din încăpere, să folosim tomberoanele, să ne spălăm pe dinți și nu numai, să nu mai strivim oameni pe trecerea de pietoni, să nu mai depășim linia continuă, putem să protestăm și pentru neînceperea exploatării aurifere de la Roșia Montană, și împotriva exploatării gazelor de șist și pentru cauza refugiaților de aiurea, și pentru drepturile copiilor somalezi și pentru urșii koala și pentru tot ce mai rămâne de făcut pe Pământ și dincolo de el. Altminteri, este cinic și de prost-gust să protestezi cântând la harpă, cu bebeluși în cărucioare Peg Perego, după ce ți-ai parcat superbul Audi Q7, alb și cu tapiserie grena, cât mai aproape de locul manifestației. Este un demers ridicol și lovit de nulitate. Atât pentru cei care sunt acolo pentru că dă bine să fii în tendințe, cât și pentru cei cu adevărat devotați cauzei și pentru care îmi pare, sincer, rău.

Așa că, dragii mei, pentru mine, ceea ce am văzut, și nu doar stând în fața televizorului, a fost un exercițiu de mondenitate, de exhibiționism public, trendy și fancy, la fel de fals ca nunta fetei de plastic cu băiatul de mușchi, ca spiritul ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române, ca fair-play-ul din fotbalul autohton, ca evlavia pelerinilor pe la diverse moaște, ca independența Justiției, ca iscusința într-ale capitalismului a magnaților români, ca eliberarea unui roi de fluturi exotici de pe groapa de gunoi de la Glina, ca dragostea nețărmurită, clamată isteric, pentru câinii maidanezi, ca penitența lui Becali, ca ultimul mandat al lui Băsescu sau ca lucrarea de doctorat a lui Ponta. Ca însăși dimensiunea europeană a democrației din România.

Copilul – argument

De mai bine de o lună mă simt din ce în ce mai rău. Mă doare infernal totul. Mă doare sufletul, mă doare capul, mă dor ochii, mă doare conștiința. Nu pot să dorm, nu pot să mă bucur de drăgălășenia copilului meu, de zâmbetele lui, de întrebările lui, de bucuria lui năvalnică în fața întâmplărilor unei vieți pe care o începe și încearcă să o descopere pas cu pas. Sunt adesea paralizată de spaimă, pentru că nu știu ce să-i răspund și cum să-l ocrotesc atunci când nu e cu mine. Și nici când mi-e alături. Ce povești să-i mai spun, ce povețe să-i mai dau? Nu pot să-mi șterg din minte, din suflet, din priviri, din conștiință, chipul, zâmbetul, buclele și fuga veselă și neștiutoare a altui băiețel de vârsta lui, către... moarte. Mă bântuie imaginea acestui copil cu o poveste atât de tristă, încât nu va putea fi spusă niciodată vreunui alt copil. Este o poveste pentru oameni mari și despre oameni mari. Nu așa cum îi văd copiii când aspiră să devină ca ei sau când caută să li se refugieze în brațe...,protectori, curajoși, buni, puternici. Oamenii mari din țara mea nu sunt așa și povestea aceasta este pentru ei și pentru felul ticălos în care sunt. ...A fost odată ca niciodată un băiețel frumos, foarte frumos, vesel și jucăuș, care trăia fericit într-o familie iubitoare. Avea un frate mai mare cu care făcea fel de fel de pozne, cât e ziua de lungă, avea niște părinți iubitori și niște bunici. E drept că una dintre bunicile lui era cam nătângă, dar băiețelul o iubea, chiar dacă nu o asculta, pentru că asta e treaba unui băiețel năstrușnic. Să nu asculte de cei mari. Băiețelul locuia alături de familia lui într-un oraș mare și murdar, plin de oameni indiferenți, răi, lași, slabi și mai ales, plin de câini. Și într-o țară la fel. Oamenilor din oraș nu le păsa de el sau de alți copii, după cum nu le păsa nici de câini, chiar dacă susțineau cu tărie acest lucru. Le păsa doar de ei înșiși. Dar copilul nu știa asta și învățase se trăiască astfel, printre acești oameni, printre câini, printre mașini, printre gropi. El voia doar să fie liber, să se joace, oriunde, oricum, oricât, oricând. Și într-o zi, când Dumnezeu era plecat, iar părinții lui erau ocupați, pentru că încă era în vacanță, băiețelul a plecat împreună cu fratele lui mai mare și cu bunica cea neghioabă, să se joace într-un parc din marele oraș murdar de oameni și de câini. A alergat cât a alergat, vesel și poznaș ca întotdeauna, dar s-a rătăcit. S-a rătăcit amarnic. S-a pierdut și de fratele lui și de bunica lui și a ajuns într-un loc înfricoșător, părăsit. Și de oameni și de Dumnezeu. Bunica a uitat de el și nu avea telefon, pentru că pe vremea aceea nu existau telefoane. Nu avea nici minte, pentru că nu avusese, poate, niciodată. Niciun om mare, dar absolut niciunul nu i-a ieșit în cale copilului. Nici paznicii parcului, nici pescarii de pe lac, nici peștișorul de aur, nici o zână, nici Sfântul Petru, nici Sfânta Vineri, nici Sfânta Duminică. Pentru că era luni. Și singurele făpturi pe care băiețelul le-a întâlnit erau doar câinii pe care oamenii mari ai marelui oraș îi lăsaseră să ia în stăpânire acel tărâm blestemat. Nu se știe prea bine ce s-a întâmplat acolo, atunci. Doar că băiețelul a fost încolțit de câini, doborât și sfâșiat. Și nu s-a mai întors niciodată la cei care îl iubeau. S-a prefăcut în poveste. De fapt, nu într-o poveste, pentru că nu are happy-end și nici nu putem să le-o spunem copiilor spre luare - aminte, căci copiii noștri trebuie să știe că oamenii mari sunt buni. Vor afla ei mai târziu, unii prea târziu, adevărul. ..?! S-a prefăcut doar în argument pro sau contra, în motiv de ceartă nesfârșită, în știre, în lege, în caz, în speță, în izvor de legende urbane, pentru toți oamenii mari și nemernici. Și s-a mai prefăcut într-o amintire, într-o durere sfâșietoare, fără leac, pentru cea care l-a purtat în pântece și în vise, l-a legănat, i-a spus povești frumoase, i-a vegheat somnul, pentru cei care l-au cunoscut, l-au mângâiat și l-au iubit și cărora oamenii mari ai marelui oraș le aruncă acum în obraz toată urâțenia din ei. Ca să-și ascundă neputința, nepăsarea, nimicnicia. Nu te mai gândi la asta! mi s-a spus deseori de atunci. Ei bine, nu pot. Pur și simplu, nu pot. Copilul acesta îmi bântuie gândurile. Nu l-am cunoscut, dar îl iubesc pentru efemera și luminoasa lui trecere prin viață. Și sper ca acolo unde se află acum, cineva sau ceva să-i oblojească trupușorul și sufletul greu încercate, să-l aline și să-l scalde în lumină. Și mai sper ca Dumnezeu să se întoarcă, iar toți oamenii mari care ar fi putut să-l salveze, să sfârșească cel puțin la fel de cumplit ca el, însă nu înainte de a înțelege de ce li se întâmplă.

Cum se atinge celebritatea

În urma unui studiu, făcut nu de veșnic genialul grup de cercetători, ci întreprins personal și fără prea mari investiții, am ajuns la o rețetă garantată, a succesului în societatea contemporană. Este valabilă pretutindeni, dar la noi parcă funcționează cel mai bine, pentru că avem cu ce, dom'le...!

Se găsește un băiat deștept și o fată proastă. Băiatul trebuie să fie ori o odraslă a altui băiat deștept, asfaltator, fost sau actual sportiv mediocru, politician, dezvoltator imobiliar, interlop, manelist, magistrat, chestor, om de afaceri într-un top, oricare ar fi el, ori tată de familie care se încadrează într-una dintre categoriile enumerate anterior, chel, supraponderal, autosuficient, copt ca etate, dar nu și la minte.

Se ia apoi de către respectivul o fată sărmană, frumușică și mai sărăcuță cu duhul, pripășită prin vreun club pe un cub, prin vreo gară, pe la Mamaia sau prin vreo stație de autobuz. Se spală fata, se îmbracă de la mall, se ia de mână, se duce la chirurgul estetician aflat pe val și i se aplică un tunning general. Up-grade-ul continuă cu înscrierea la o facultate privată, dacă, firește, fata a terminat liceul și a luat bac-ul și dacă, firește, binefăcătorul pune preț pe educație, în cazul în care el însuși a trecut prin furcile caudine ale școlii. Se cumpără o mașină de peste 50.000 de euro, un apartament sau chiar o casă într-un cartier rezidențial, un câine cât mai mic și mai scump. Se caută apoi o liotă de creatori de modă, de hair-stiliști, de antrenori de fitness, de compozitori, de dansatori, de psihologi, de consultanți de imagine, de menajere, de body-guarzi. Se solicită și ajutorul partidelor politice, al caselor de producție muzicală și, obligatoriu, al trusturilor de presă dispuse să promoveze noul și glamourosul produs. Se caută și un profesionist mass-media, cu state vechi în domeniu, capabil să susțină o emisiune, o conversație, carismatic, inteligent, fără simțul ridicolului și fără probleme de orgoliu, dispus să se prostitueze alături de proaspăta vedetă . La început, ea pare fie prea prețioasă , fie prea modestă, fie prea  emoționată când ne împărtășește anevoie, din tainele succesului ei, iar noi suntem prea impresionați de harul și de nurii ei, ca să observăm că de abia îngaimă sau hămăie câteva vocabule din pricina botoxului sau a prostiei. Cu timpul, efectele injectării cu toxină botulinică dispar. Nu și prostia. Dar cine mai observă când, odată apărută pe sticlă, fata devine dorită, licitată, deșteaptă, titrată, rafinată, o veritabilă sursă de inspirație pentru toate fetițele și pentru toate tinerele fără căpătâi, care nu visează decât să devină ca ea. Ea devine politician marcant, avocată de prestigiu, ministru, europarlamentar, soție, mamă ( nu neapărat în această ordine), realizatoare de emisiuni cu rating uriaș, autoare de cărți, dătătoare de sfaturi, de rețete culinare, de cure de slăbire, practicantă de scuba diving, de parasailing, de enduro, de rafting, de snorkeling, de bungee jumping, rezidentă în State, în Dubai, la Paris, la Monte Carlo sau aiurea, în lumea asta mare unde continuă să inspire, să cunoască împlinirea, să se regăsească. Și acolo își crește singură copiii, își îngrijește cu migală grădina, croșetează, scrie, se implică social, în timp ce noi suspinăm după ea și o vrem înapoi în sânul națiunii care a emanat-o. Suspină și băiatul deștept care a zămislit-o, bietul Pygmalion, care și-a părăsit nevasta de-o seamă cu el, grasă, țoapă și arțăgoasă, lăsată cu un amărât de salon de beauty sau cu vreun boutique în mall. Între timp, el a sărăcit, nu mai are afaceri cu statul, n-a mai fost pus pe liste, este hărțuit de presă sau de DNA, sau, mai rău, s-a prăbușit cu avionul personal, a făcut infarct ori a ajuns la pușcărie. Norocul lui este că, fata, devenită  un brand de succes, în ciuda celebrității pe care a cunoscut-o, a rămas în esență, o sentimentală și îi păstrează o vie și neștearsă amintire, fie sub forma unei cărți de credit alimentate acum de altul, fie sub forma unui bolid, fie a unei perechi de sâni încă fermi, a unei case în Teneriiifeee!, a unei pensii alimentare substanțiale, a unui contract de exclusivitate sau cine mai știe sub ce formă. După caz.

Norocul nostru este că fata nu-și uită niciodată rădăcinile și se întoarce mereu acasă, pentru că nicăieri nu e mai bine. Noi ne lăsăm din nou seduși, nu ne gândim cât rău ne-a făcut deja nouă și copiilor noștri, o iertăm și ne bucurăm de întoarcerea fiicei risipitoare, de succesul ei printre străini, sau plângem alături de ea, pentru sarcinile pierdute, pentru operațiile estetice ratate, pentru abuzurile de tot soiul la care a fost supusă, pentru boala câinelui ei și pentru toate necazurile pe care i-a fost dat să le îndure.

Așa că, băieți, vă dau un sfat! Gratis. Luați-vă o păpușă gonflabilă! Știu că banii nu reprezintă o problemă pentru voi, dar..., vedeți ce vremuri trăim...?!

Și mai luați în calcul și faptul că, deși ieșiți din cărți, puteți intra în cartea de istorie a neamului, salvând atâtea generații de tineri care își construiesc planul de viață avându-vă ca modele...?!