Doamnei Uca Marinescu

             

           

                   Uca Marinescu este o făptură admirabilă.  Este o femeie frumoasă, deșteaptă, tânără, zveltă, asemenea unei statui de fildeș. Nu-i găsești niciun cusur. Te fascinează din clipa în care o vezi, o asculți și te face să-i sorbi amintirile, să nu te mai saturi de locurile, de oamenii, de văile, de munții, de crevasele, de nisipurile, de apele din inima Ei și de cerul din priviri. Știe povești minunate și mai ales, știe să le depene cu har. Cea mai frumoasă poveste este a Ei. Ea însăși. O poveste născută și mereu scrisă și spusă într-o simbioză deplină cu natura, așa cum a ivit-o Dumnezeu la facerea lumii.

              Când își spune povestea, îți dă ceva din ființa Ei, îți dăruiește din amintirile frumoase, le trece sub tăcere pe cele urâte și te face părtaș la călătoriile Ei, la bucuria descoperirii, a cunoașterii, a înțelegerii adânci a lumilor pe care le-a bătut la pas.

           Am întâlnit-o într-o vreme înnorată a vieții mele și mă simt privilegiată de această întâmplare. M-a  ajutat să dau o altă măsură lucrurilor. Măsura care li se cuvine. Am învățat de la Ea că nu trebuie să-ți trădezi conștiința și că e bine să găsești în inima ta un loc și pentru tine. Atunci am înțeles că Uca Marinescu e o călăuză. Nu doar o călătoare și o descoperitoare de locuri și de oameni. Ci și de suflete. Și de drumuri către suflete.

         Mâine este ziua Ei. Împlinește multe vise, multe povești, multe întâlniri memorabile, multe îmbrățișări și multe gânduri care se îndreaptă către Ea.

           Mi-aș dori s-o cunoască toți oamenii, toți copiii, pentru că merită. Și ei, și Ea. Pentru că e un om universal și un bun național neprețuit și deloc prețuit cum se cuvine. Pentru că iubește lumea întreagă, dar își iubește întâi de toate, țara. Pentru că poartă peste tot stindardul țării Ei, chiar dacă poporul din care vine nu o cunoaște prea bine.

          Ai crede că toți știu, aici, în țara Ei, cine este. Din nefericire, nu așa stau lucrurile. Aici. Din fericire, altfel stau lucrurile, dincolo de granițele țării. Cum nimeni nu e profet în țara lui, nu are o importanță prea mare această stare de lucruri. E doar tristă. Dar atât. Iar Uca Marinescu știe mai multe decât ne putem închipui despre firea umană și privește totul cu înțelepciune, cu îngăduință, cu serenitatea unui om care a încercat multă amărăciune fără să se lase doborât de ea. Și nu contenește să iubească oamenii de acasă ori de aiurea și să țeasă povestea unei noi călătorii. Pentru că Ea nu știe ce e odihna, nu vede rostul zăbavei, nu se lasă cu niciun chip sedusă de confortul rămânerii acasă. Vocația Ei de călătoare e neostoită și învinge întotdeauna timpul și granițele de orice fel.

         Uca Marinescu este unul dintre cei mai frumoși oameni pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc în carne și oase. Cred că este unul dintre cei mai frumoși oameni lăsați de Dumnezeu pe lume. Un om rotund ca Pământul pe care l-a străbătut. Un om cu rădăcini adânci aici și cu mintea fermecată de cântecul inefabil al aurorei boreale, cu gândurile ca niște crengi de sequoia, încărcate de foșnetul timpului, cu privirea mângâind fețele brăzdate de timp ale centenarilor din Valea Fericirii Veșnice și cu visele ferecate în ghețurile arctice.

         Uca Marinescu nu și-a trădat nici vocația de învățătoare, în sensul acela christic și dătător de sens lucrurilor. Străbate lumea, vorbește cu cei ce ființează pretutindeni, trăiește cu și ca ei, le ascultă istorisirile, mângâie pietrele și animalele, iubește oamenii chiar dacă le cunoaște firea, iubește copiii deși știe că vor crește, dar iubește mai presus de orice, felul în care copiii primesc poveștile ei și știe că îi poate face să devină niște oameni mari mai buni. Și nu obosește niciodată să-i învețe să respecte pământul, copacii, lumina, apa, cunoașterea, adevărul.

       Îmi este tare dragă doamna Uca Marinescu și știu că nu-mi ajung cuvintele pentru a vorbi despre Ea. Știu că toți cei care o cunosc simt asemenea mie. Nu știu dacă e vreo vocație pe care nu și-a împlinit-o, dar îi spun cu mâna pe inimă, că oricare ar fi fost prețul pe care l-a plătit, a meritat cu prisosință pentru toată dragostea, admirația și respectul atâtor oameni.

Despre alienarea omului modern

Ce este omul modern sau omul nou sau omul zilelor noastre? Cine este el?

E, semantic vorbind, modern sau nou, sapiens ori ludens? Fie semantic, fie antropologic, el nu mai este nici om și cu atât mai puțin modern sau nou. Ci doar al zilelor noastre. Este omul contemporan, un altfel de om, o ființă care ... ființează într-o societate compusă din tot mai mulți indivizi asemenea lui, raportându-se la valori, la coordonate, la repere născocite de el sau de alții ca el, de neconceput odinioară. Omul contemporan este un mutant, un surogat.

Omul acesta se iubește și se valorizează doar pe sine, iar raportarea lui la societate este dictată nu de reguli, de norme, de rigori unanim acceptate, ci de propriile interese de moment.

El nu adună pentru a folosi, ci pentru a avea și pentru a le arăta celorlalți că are. El nu respectă pentru că nimic și nimeni nu merită respectul lui. El nu empatizează pentru că nu poate și nici nu vrea. Are problemele lui și nu se mai încarcă și cu ale altora. În plus, fiecare este răspunzător pentru sine. Doar el, nu. El nu vrea să plătească pentru greșelile lui și nu are remușcări atunci când ucide, când fură, când minte, când trădează. El este victima. Nu mai face dragoste, ci sex, pentru că iubirea, poezia, fluturii în stomac, emoția, buchetele de flori sunt demodate, cronofage, inutile. El nu se căsătorește pentru că e complicat și păgubos, iar dacă o face, își înșală fără remușcări partenerul sau divorțează pentru că nu e înțeles. Este mereu în căutarea fericirii, pentru că nu o vede niciodată în lucrurile simple. Se prevalează de ideea că viața e complexă și crede că este singurul care înțelege asta. Are întotdeauna toate răspunsurile. Nu are îndoieli, pentru că deține, consideră el, adevărul absolut. Caută senzații tari, pentru că normalitatea îl plictisește. E blazat, indiferent, pasiv, depresiv, nevrotic, plin de fobii, suficient sieși până la greață. Atunci când cineva îl critică ori îi dezaprobă apucăturile, acela nu poate fi decât un frustrat care nu a atins bunăstarea și nivelul de suficiență al unui individ superior ca el. El nu se mai plimbă, nu mai călătorește, ci face turism. Nu merge desculț prin iarbă din cauza căpușelor. Taie copacii ca să poată turna beton, ca să nu i se prăbușească pe mașină sau să nu adăpostească păsări. Fac prea mult zgomot și găinaț care, ... îi corodează vopseaua de pe mașină. Își îmbracă pisicile și câinii și îi duce la saloane de înfrumusețare cât e plecat să se distreze, să-și încarce bateriile. Ieșirile în natură, concediile, plimbările lui înseamnă mâncat și băut până la starea de vomă, stat în trafic, zăcut pe plajă sau în hotel, muzică asurzitoare, shopping, stat cu ochii în telefon sau în laptop, postat pe rețelele de socializare fotografii din vacanță, ca prietenii (?!) să afle unde este și să crape de invidie.

De aceea, omul contemporan nu are nevoie de prieteni. Îi are doar pentru a se folosi de ei și, eventual, pentru a avea pe cine denunța. Îi cumpără pentru a avea în fața cui să-și etaleze opulența. Așadar nu are nevoie de prieteni adevărați. Prietenii ți-i faci în timp, cer ajutor, trebuie înțeleși, îmbrățișați, iubiți. El nu are timp să probeze prietenia, să cunoască oameni, să strângă mâna cuiva. Nu poate renunța la sine, pentru a fi lângă altcineva, nu se irosește în sentimente. El nu comunică, nu se împrietenește, nu discută, el... socializează. Pe Facebook, pe Twitter, pe Whats App, pe Skype, pe Chat... . Poate vorbi la telefon, poate trimite sms-uri, email-uri, așa că la ce bun să mai stea față în față cu cineva, să mai țină pe cineva în brațe, să-i mai pună mâna pe umăr, să mai piardă din prețiosul timp în care poate sta pe rețelele de socializare.

El nu dă doi bani pe educație, pe școală, pe lectură, pentru că nu se merită câtă vreme poți să-ți cumperi diplome peste diplome. El nu iartă, nu cere iertare, nu acceptă și nu se acceptă așa cum l-a lăsat Dumnezeu pentru că nu are niciunul.

Dumnezeul lui înseamnă pelerinaj la Ierusalim, picnic în curtea mânăstirii, mătănii și cruci atârnate prin mașină. În fond, nici nu are nevoie de Dumnezeu. El este atotputernic. Dumnezeu este el. Lui i se cuvine totul fără a da nimic. Doar pentru că există.

Omul acesta nu trăiește în frică, nu se teme că ceea ce face se va răsfrânge cândva asupra copiilor lui și nu se gândește la moarte, pentru că nu crede că va muri vreodată. Moartea li se întâmplă altora. El va moșteni pământul. El este un supraviețuitor.

El se descurcă. Nu stă niciodată în trafic, nu stă la rând, nu se supune legii, este mai presus de oricine și de orice. Dă sfaturi de viață culese de pe internet ori de prin reviste glossy. Se erijează într-un ghid de succes în afaceri, de fentat legea, nevasta, fiscul, școala, poliția. Își învață copilul la fel. Bunul-simț, respectul pentru norme, educația, generozitatea, smerenia sunt pentru fraieri, nu pentru șmecheri. Fraierii sunt varză, sunt ratați, sunt frustrați și roși de invidie față de el. Fraierii muncesc pe brânci, învață, iar șmecherii cumpără și vând.

Sensul existenței lui este acela de a acumula fără număr. Case, mașini, diplome, tablouri, bijuterii, ceasuri, neveste, copii, amante, operații estetice, relații.

Viața lui glamouroasă trebuie cunoscută de toți, trebuie expusă în presa mondenă, pe Facebook, pretutindeni unde se poate vedea, pentru a stârni invidie și pentru a-i hrăni orgoliul. Exhibiționism pe care, firește, doar frustrații îl văd astfel.

Viața lui reală însă, adevărata lui ascensiune socială, trebuie ascunse în locuri cât mai sordide și mai întunecate.

Și cum acest om mutant există doar pentru sine, ar trebui să nu existe pentru ceilalți. Poate că nici nu i-am observa prezența dacă l-ar încăpea lumea lui, dacă nu ar intra atât de brutal în lumea altora, dacă nu ar vrea cu orice preț să fie văzut și adulat, cunoscut și temut. Și atunci îți intră în viață cu pantofii lui de firmă și cu mașina lui tunată și turată la maximum, în urlet de manea. Te murdărește, te stropește din cap până-n picioare și te înjură că-i stai în cale. Așa că nu poți face abstracție de el. Îl poți ocoli sau îl poți înfrunta. Nu-l poți schimba, o știi bine, dar nici nu ești obligat să-l accepți, așa că celor ce nu-i sunt asemenea și se lasă seduși de el, năclăiți de el, le spun: Vai, vouă...! Nu vă amestecați cu el dacă vreți să rămâneți oameni! Nu vă vindeți lui! Nu vă murdăriți conștiința! Odată ce ați făcut-o, vă va fi greu să vă întoarceți la ai voștri, la voi înșivă...!

Omul acesta ar trebui să-ți inspire milă, dacă nu ți-ar inspira silă. Are conturi pe toate rețelele de socializare, dar nu are niciun prieten. Are GPS, dar nu găsește niciodată drumul. Are bani, dar nu știe să-i folosească. Are mașini, dar nu ajunge nicăieri. Are case, dar nu are un cămin. Are un noian de relații sexuale, dar nu are dragoste.

Cum pentru el, unicul zeu e banul, cum crede că absolut totul se poate cumpăra și se poate vinde, nu poți decât să te consolezi cu gândul că îi scapă ceva esențial: Totul se plătește.

La cursul zilei. Și la lumina ei.

Despre Mărțișor, cu infinită dragoste

        Mărțișorul este locul în care mă întorc mereu cu infinită dragoste.

Când simt că am nevoie de un răgaz de mânie.

Când mi-e dor de mine însămi. De copilărie. De lumină. De veșnicie.

Mărțișorul e un tărâm fermecat.

E un grăunte de cuvânt pe care îl iei în palmă, strângi pumnul, închizi ochii și intri în poveste.

E căsuța din copacul unei povești cu ramurile în grădina lui Dumnezeu. O poveste care se deapănă la hotarul dintre veghe și somn. O poveste pe care o spun toate cele ce viețuiesc aici. O spun iarna ciorile, adumbrind grav crengile împovărate de moină. O spun vara cireșele, mustind de soare. O spun toamna viespile de lumină, dospind prin foile de nuc. O spun primăvara petalele și mugurii și vântul, jucându-se de-a mama, tata și copiii.

Mărțișorul e serenitate și e perenitate.

E Povestea poveștilor și Poemul poemelor.

Nu are început și nici sfârșit.

E însuși Cuvântul ieșit din ființa neființei.

E miezul lucrurilor lumii acesteia și ale lumii de dincolo. E viața fără de moarte și tinerețea fără de bătrânețe a unui om cu capul în nori și cu picioarele pe pământ, care a ieșit din povestea pe care a scris-o, pentru a se întoarce veșnic în ea. A scris-o pentru soția lui multiubită, pentru copila lui cu nume de haiku, pentru băiețelul lui năzdrăvan, trecut și el în veșnicie, a scris-o pentru îngeri, pentru cireși, pentru greierii care îi prohodesc mormântul.

Mărțișorul nu miroase niciodată a moarte. E viu într-un fel numai de el știut. Trăiește în zăpada pe care o adulmecă nările ațipite întru somn fără sfârșit ale lui Zdreanță, în șoaptele vântului hoinărind prin livadă, în clevetelile bondarilor morocănoși, sfădindu-se neobosit cu vrăbiile gureșe, în aroma mirodeniilor ascunse în șorțul Paraschivei Arghezi, în bobul de ambră zaharisită de pe trunchiul unui cireș sădit de ea, în genunchiul julit al lui Baruțu, în rochița înspumată a unei fetițe nonagenare.

Mărțișorul trăiește în pașii tuturor celor care l-au străbătut și renaște sub pașii celor care îl străbat acum. Ai copiilor de odinioară și de astăzi. E vrăjit și vrăjitor. Îți poate fura visele și neliniștea, pe nesimțite, fără să îți tulbure ființa. Doar rotunjindu-ți-o. Te adapă cu pace și cu lumină, te hrănește cu miere, cu cireșe, cu povești.  Îți atinge sufletul pentru totdeauna cu degete albe și roșii.

Mărțișorul trăiește în lucrurile care îl umplu și care odihnesc acolo, în absența stăpânilor, într-o deplină și intrinsecă ființare, pentru vecie, la locul lor. Locul lor e dincolo de viață și de moarte. Altundeva. Timpul lor curge înainte și înapoi. Altcumva. Ca și povestea pe care o spun toate aceste lucruri. Și Povestea e tot ce rămâne de spus. Celor mici și celor mari. Spre neuitare.

Marea eunucizare națională

         Unghie lungă și ascuțită la degetul mic, ghiul, codiță cârlionțată, chică tunsă în scări, șosete albe și pantofi negri, tatuaj făcut empiric în pușcărie, la uzină, în armată (Giany + Vasilica = Love, text inserat într-o inimă străpunsă cu bestialitate de o săgeată nimicitoare), fursecuri sau mici apucate  cu două degete butucănoase și cu degetul mic ridicat, blugi prespălați purtați cu adidași Puma, trening cu pantofi, sandale cu ciorapi, magnetofon din care rag tânguios Albatros sau Azur într-o ieșire la iarbă verde, apoi rulmenți furați din fabrică și vânduți în Turcia, pești albaștri pe televizor, cu gura larg deschisă către dulăi rânjind încremenit și către balerine zâmbind tâmp printre cutiile goale de săpun Fa, printre recipientele goale de Rexona și printre sticlele consumate de Havana Club, carpete persiane peste tot, pe pereți, pe masă, pe jos, pe pat, pe closet, mileuri peste mileuri, tablouri uriașe cu lacuri de un albastru infinit...de năucitor din care se adapă căprioare taxidermic meșteșugite, lângă copitele cărora se întind alene frumoase răpite din serai, cu mutre de centură și cu rotunjimi slăninoase, Dacii 1300, 1310, Aro-uri și ce or mai fi fost, cu perdeluțe la lunetă și cu animale de pluș atârnate de oglinda retrovizoare...

Anii 80 - 90...

Unghii date cu lac, maieu roz mulat, inscripționat cu auriu, trening cu șlapi, purtat la mall, la cumpărături la Carrefour, cu accent pe „a” sau la Metro, cu accentul unde se pune, ochelari de soare noaptea, borsetă, costum negru, cămașă albastră și cravată galbenă, dar tot cu șosete albe la pantofi negri cu ciucuri ori la iminei, beemveu, audi, merțedes, cu număr lăbărțat – S E X, W Z Y, X Q K, K G B, F B I, C I A , G O D, N A Ș, B O S – sau cu număr de Bulgaria, Dacie Logan cu cel puțin zece cruci și mătănii bălăngănindu-se în tot ce înseamnă arie de vizibilitate, ieșiri la iarbă verde cu manele și grătar lângă șosea sau lângă mânăstiri, tiruri conduse de Costel, de Dany, de Roby, de Florin, nu înainte de a-și pune la geam prosopul cu fata goală, lanț și brățară de aur cât mai groase cu un pandantiv–cruce cât al Mitropolitului Tomisului, cercel sclipind șugubăț în nu contează care ureche, tatuaje executate măiastru, cu motive rock pe piele de manelist, mușchi lucrați îndelung la sală și hrăniți cu steroizi, burtă și fălci lucind a shaorma și a bere, picioare, brațe, piept epilate, slip cât mai decoltat, scuipatul din mașină, organele genitale invocate verbal pretutindeni și obligatoriu, dar obligatoriu, sprâncene pensate cât mai arcuit...

Anii 2010...

Bărbații români peste ani. Cei mai mulți dintre ei. Din ce în ce mai mulți. Cohorte de eunuci. De-a valma, tineri, bătrâni, taximetriști, polițiști, tiriști, preoți, avocați de doi bani, realizatori tv, consilieri, primari, senatori, deputați, miniștri, doctori, fotbaliști (o, firește!), chelneri, spălători de mașini, maneliști, proxeneți, gay sau nu, toți sunt vopsiți, epilați, și evident, pensați. Fie că arată ca niște stârpituri, fie că arată ca niște bivoli, ei sunt pensați ca Marlene Dietrich. Se cred metrosexuali. Se simt bărbați până în măduva oaselor, își clamează fără jenă potența și omnipotența, dar arată ca niște eunuci tăvăliți prin alifii și sudoare. Nu a frunții, de regulă, îngustă... (Nu știu de ce îmi apare în fața ochilor imaginea unui redutabil, multifuncțional și policalificat om de stat al acestor ani tulburi, naș, mareșal, conducător de doctorate, ministru și câte și mai câte...?!) Oamenii ăștia nu au mame, tați, neveste, amante, copii, care să le spună că arată ca dracu?!

Bineînțeles că nu au de unde să știe că sunt penibili, pentru că nu au niciun fel de referință culturală, nicio brumă de educație sănătoasă, făcută la timp. După naționalizare, raționalizare, privatizare, centralizare și descentralizare, manelizare, spiruharetizare, otevizare, antenizare, kanalizare, suleymanizare, era inevitabil să ajungem și la eunucizare. Nu s-a ajuns aici peste noapte, ci în decenii, odată cu disprețul pentru Educație sădit în zorii comunismului, când intelectualii veritabili au fost decimați, când adevărații bărbați ai României au fost stârpiți. Atunci a început marea imbecilizare națională. Am mai spus-o și o voi spune cât voi trăi. Tot ce e rău în această țară, și urât, și murdar, vine din lipsa de Educație, din uciderea acelor valori fundamentale care te fac să fii inclusiv bărbat, să fii om, să ai bun-simț, bun-gust, decență, onoare, maniere, respect, conștiință.

Nu sunt feministă, nu detest bărbații, nu fac parte din categoria femeilor care cred că toți bărbații înșală, mint, înjură ori beau peste măsură. Îi admir pe bărbații care au curaj, care respectă inteligența unei femei, care știu cum, cât și ce să mănânce, care știu să apere o cauză, care arată îngrijit și... bărbătește, care știu să se poarte, să salute, să se prezinte, să se îmbrace și care nu consideră că le știu pe toate. Am un fiu și sunt mândră de el, încerc să-l educ frumos, dar mă îngrozește gândul că ar putea ajunge să trăiască într-o societate atât de strâmbă, în care a fi bărbat înseamnă să nu prețuiești cartea, performanța, să nu ai pasiuni, să nu știi să te porți cu o femeie, să înjuri grobian, fără rușine în fața femeilor sau a copiilor, să conduci ca un dement, cu bâta în portieră, să te porți și să arăți ca un porc unsuros, să te vopsești la șaizeci de ani, să pozezi în mare om de afaceri, după ce ai jefuit țara asta ca și cum ți-a lăsat-o maică-ta, să cobori pe brânci din gipanul alb, de gras ce ești, să-ți împănezi C.V.-ul cu diplome fictive în a căror valoare nu crezi nici tu, să n-ai pic de cultură, de onoare, de curaj, să fii mulțumit cu tine, să nu fii niciodată în stare să aperi o femeie umilită de altul ca tine, să nu-ți pese că un copil e sfâșiat de câini. Și să fii pomădat, epilat și pensat ca un eunuc, când tu arăți ca un pehlivan sau ca Greta Garbo, când tu ești bărbat, ce... ta?

De ce nu încercați cu o carte, cu o dietă, cu sport, domnilor? Dor mai puțin decât pensatul, liposucția, epilatul sau implantul de păr.

Unde vă este, domnilor, bărbăția? Ce învață fiii voștri de la voi? Doar să conducă mașini dubios de scumpe,  luate din bani murdari, cu care să omoare mai eficient, doar să se scobească în dinți cu cheile de la mașină, să aibă cât mai multe amante, să fenteze legea, să intre în politică pentru a continua jaful, să fugă de răspundere, să scuipe cât mai gros sau să se penseze cât mai subțire?!

         Cât despre cei care nu se recunosc în profilul de mai sus..., bărbăția dumneavoastră, domnilor, unde este, de înghițiți toate astea? 

         Mi s-a părut că sunteți mai mulți...?!

Pentru că democrație...

Au trecut douăzeci și cinci de ani de la Revoluție. Un sfert de veac. Din viața noastră. Am trecut prin această etapă existențială cum o facem de obicei. Arzând-o. Ca și cum nu ar fi vorba despre noi. Suntem indiferenți, blazați, doar cârtitori în intervalurile de timp care se scurg între alegeri. Ne metamorfozăm în vajnici agenți electorali abia în preajma lor. Atunci devenim partizani, inflamându-ne teribil dacă se găsește careva să-l blameze pe candidatul nostru. Este vreunul al nostru cu adevărat? Nu e încă evident că fiecare dintre ei e doar al lui și-al alor lui? De ce nu reușim să fim la fel de virulenți, de înflăcărați în restul timpului, atunci când am putea să ne solidarizăm pentru principii, pentru cauze care merită spuse și susținute?

Nu cred că românii sunt mai răi, mai leneși, mai corupți ori mai ușor de corupt decât alte popoare. De fapt știu că nu este așa. Și ce mai știu cu certitudine este că motivul fundamental care îi face să fie astfel este lipsa de educație. Educația aceea temeinică, sănătoasă, fundamentată pe valori autentice, dătătoare și de bun simț, și de cultură, și de respect, și de prosperitate. Lipsa ei generează mizeria în care ne lăfăim, colcăiala de gunoaie umane care ne conduc și vor să ne conducă și pentru care lipsa de educație este providențială.

Tot ce s-a întâmplat de câteva luni încoace mi s-a părut o farsă. Paisprezece candidați penibili, un popor divizat între ei, doi rămași în cursa pentru Cotroceni, unul mai breaz decât altul, alți cinci sau zece ani de imbecilitate și de imbecilizare a acestui popor...

Mi-aș dori, mi-aș fi dorit ca la începutul acestei noi tărășenii electorale, democratice, toți oamenii deștepți din această țară, de acasă sau din diaspora, să iasă în stradă și să ceară alți candidați. Să ceară o altă ofertă, reală, onestă, eligibilă. Dar la noi, strada, piața nu sunt forumul, agora, ci doar locurile în care scuipăm, urinăm, aruncăm gunoaiele, mâncăm semințe și ne vânturăm toată ziua, neavând de lucru. Toate spațiile acestea sunt invadate de oameni mereu. Așadar românii se adună deseori în spații publice. Mereu sunt de pupat moaște, ba chiar tezaurul sporește exponențial de la an la an, mereu se dau sarmale, fasole, bere, țuică la tot soiul de manifestări  culturale grotești, mereu sunt promoții ucigătoare la tigăi și la bormașini, ca și cum ar mai avea cineva timp să învârtă ceva în tigaie sau să meșterească. Când, câtă vreme toți ăia care nu muncesc în țara asta sunt mereu pe străzi, în piețe, în magazine, la biserici, la ușa medicului de familie?

Farsa nu s-a încheiat și, din păcate, nu se va încheia nici duminică. Vor pune din nou placa, scuze C.D.-ul cu fraudarea, vor cere renumărarea voturilor, își vor negocia funcțiile, își vor arăta recunoștința pentru oamenii de partid care i-au ajutat să se cocoațe acolo, iar alegătorii, gata să-și dea în cap unii altora de dragul lor, vor primi ceea ce au primit întotdeauna. Fără să tragă vreo învățătură. Și meritând din plin tot ce li se întâmplă.

Cum sunt adepta mersului la vot și îi disprețuiesc pe cei care nu o fac, mai ales pe cei care se consideră deștepți, voi vota și de data aceasta. Nu am lipsit niciodată de la vot, după cum nici nu am simțit vreodată că alegerea pe care am făcut-o mă reprezintă. Dar sunt un cetățean responsabil și consider că, doar votând capeți legitimitatea de a-i cere cândva celui pe care l-ai votat, socoteală. Altminteri, nu ai dreptul să o faci, nici să te plângi că nu ți-e bine. O fac din respect pentru copilul meu, pentru mine, pentru cei care au luptat de-a lungul timpului pentru acest drept, pentru ideea de civism, de democrație.

Așadar, voi vota. Cu cine? Ei bine, cu Udrea, pentru că Băsescu..., sau cu Macovei, pentru că corupția..., sau cu Vadim, pentru că mafia..., sau cu Brânză, pentru că Shakespeare..., sau cu Funar, pentru că Ardealul..., sau cu Diaconescu, pentru că ciocoii..., sau cu Meleșcanu, pentru că S.I.E...., sau cu Tăriceanu, pentru că automobile...?!  A, ăștia nu mai sunt?! Ce pierdere ireparabilă pentru democrație! Și ce noroc pe capul nostru că au rămas cei doi!

Așa că voi vota cu Iohannis, pentru că Ponta... sau cu Ponta, pentru că Iohannis...

Dincolo de umorul amar, după aceea, voi vedea ce e de făcut pentru ca votul meu să nu se irosească. Și mi-am propus să nu mai las viața să treacă pe lângă mine, cum au făcut-o părinții mei și cum am făcut chiar eu până acum, oricât m-ar costa. Nu mai pot înghiți lăturile lor și nu mai pot trăi fără să iau atitudine. Nu-i pot lăsa pe copiii deștepți pe care îi educ zi de zi să devină niște adulți inepți și inerți, asemenea părinților lor, asemenea nouă. Am această datorie față de copilul meu, față de copiii mei. O avem toți cei care gândim în această țară. Întoarceți-vă o clipă la voi înșivă, la conștiința voastră și spuneți-mi dacă vă simțiți împăcați.

Sau nu mai e nimeni acolo...?!

In loving memory

             

Nu am mai scris de mult timp... Știu. Nu reușesc să găsesc clipele de răgaz de care am nevoie și adesea simt cum cuvintele mă umplu și mă înăbușă. Simt și o invidie care nu-mi face deloc cinste, pentru femeile de succes care izbutesc atâtea și despre care am mai scris. Pur și simplu, am avut o perioadă tulbure, confuză, lăsându-mă târâtă de viață, de vremi, într-o inerție din care mă zbat să mă smulg.

Nici acum nu mi-am revenit pe deplin, dar simt că trebuie să scriu despre o persoană dragă, plecată într-o călătorie fără liman. Este, a fost, doamna Sanda Sântimbreanu. Soția lui Mircea Sântimbreanu.

Am cunoscut-o acum mai bine de zece ani, în casa ei de pe Hristo Botev, într-un apartament care nu putea fi decât al unor intelectuali. Simplu, sobru și totuși încărcat de farmec. Trăia într-o deplină solitudine, cu demnitatea acceptării vârstei, a condiției de femeie care i-a supraviețuit soțului ei și a cărei unică fiică a ales să trăiască departe. Foarte departe. Și-a găsit refugiul în literatură, o vocație târzie, practicată cu multă chibzuință, căci venea dintr-o îndelungă răbdare. Ne-am întâlnit de puține ori față în față, de mult mai multe ori la telefon. A venit cu multă greutate la școala mea, a noastră, atunci când am numit-o Mircea Sântimbreanu, în amintirea scriitorului și a editorului care a fost cândva, vreme de opt ani, profesor aici. Doamna Sântimbreanu mergea anevoie și în ultimii ani mi-a refuzat cu delicatețe invitația de a reveni la școală. Dar vorbeam relativ des. Și mult. Vorbeam despre copilul meu, despre copiii mei, despre munca mea la catedră, făceam politică, ne împărtășeam ofurile condiției de femeie, vorbeam despre domnul Sântimbreanu și despre Ioana, fiica lor, pe care o iubea nespus și a cărei absență o accepta cu îngăduința și cu dragostea unei mame care nu vrea decât să-și știe copilul bine. Doamna Sântimbreanu era un ascultător desăvârșit, era un om rotund. Nu se irosea în lamentații, decât în ceea ce privește prostul mers al lucrurilor din România pe care îl cunoștea pe deplin. Era o femeie deșteaptă, frumoasă, cu umor, blândă, înțeleaptă și totuși un spirit tânăr, iscoditor, oarecum neliniștit. Nu am simțit niciodată diferența de vârstă dintre noi, pentru că avea darul și harul de a te face să simți că aparții unei lumi familiare ei, de a-ți transmite dragostea ei pentru oamenii tineri, o dragoste izvorâtă   dintr-o cunoaștere adâncă a lucrurilor, a miezului lor și pe care o arăta fără infatuare, cum rareori o mai fac oamenii în vârstă.

Am iubit-o, am prețuit-o, am văzut în ea omul rotund care era. Nu am mai vorbit de câteva luni, pentru că ajungea greu la telefon. Și nu avea un telefon mobil. Am încă pe noptieră primele două cărți scrise de Sanda Sântimbreanu și îmi răsună și acum în ureche vocea ei care îmi împărtășea bucuria de a mă auzi, când căutam scuzele cele mai potrivite că o deranjez. Nu știam să o găsesc decât astfel. La telefon sau acasă, dar, nu știu de ce, mi se părea că o găsesc mereu acolo, în apartamentul de pe Hristo Botev, că trebuie să fie acolo până la sfârșitul timpului.

Mi-a venit de curând, prea tîrziu, ideea de a face o Carte de onoare a școlii și aș fi vrut ca doamna Sântimbreanu să scrie primele cuvinte. Am sunat-o îndelung. Nu mi-a răspuns și am știut că s-a întâmplat ceva. Și s-a întâmplat. Doamna Sanda Sântimbreanu, născută în 1925, călătorind vreme de aproape un veac,... în două veacuri, și-a încheiat acum câteva săptămâni călătoria, lungă, obositoare, dar trăită cu demnitate. A plecat la fel de discret precum a trăit, din umbra celebrității lui Mircea Sântimbreanu, în propria umbră. Și nu am mai găsit-o acolo, în apartamentul de pe Hristo Botev.

Îmi amintesc de conversațiile noastre lungi, de zâmbetul ei atoatecuprinzător, de cât de mult vorbeam, de cât de mult vorbeam tăcând. Și acum simt că vorbim astfel, chiar dacă sunt mâhnită că nu am mai întâlnit-o și că nu mi-a scris primele cuvinte în Cartea de onoare a școlii. Le voi scrie eu, pentru că le știu. Mi le-a spus tăcând...

Oriunde vă aflați, rămas-bun dragă Prietenă, buna mea Doamnă...!

Despre abjecție și dejecție

Eroii nu au vârstă... Și nici imbecilii, nici lașii, nici ticăloșii, nici nebunii. Prima aserțiune amintește de titlul unui film de pe vremuri. Cea de a doua, nu. E o concluzie din viață și știți doar, că viața bate filmul. Vă amintiți că era și o emisiune cândva, prezentată de o mare doamnă, venită de niciunde, dar ajunsă totuși, undeva și devenită un model pentru toate gospodinele, coafeze, casiere și vânzătoare din România? Era o duduie fâșneață, care își făcuse un titlu de glorie din faptul că nu avea studii, dar știa să facă o mulțime de lucruri. Duduia a dispărut din peisajul mediatic românesc, din fericire, într-un  sfârșit, însă a lăsat o dâră greu de șters și a creat multe clone. În locul ei și al altor câteva asemenea prezențe inspiratoare, media românească extrem de fertilă a produs alte modele morale care se bântuie televiziunile, internetul, dau sentințe, știu totul, varsă fluvii de cerneală virtuală pe Facebook, rostogolesc vorbe în talk-show-uri  sterile. Și imaginați-vă numai cât de goală și de lipsită de repere ar fi viața noastră de film fără toate aceste figuri care ne luminează permanent, care nu cunosc odihna și care și-au pus toată energia și mintea în slujba acestui popor troglodit, postând, perorând, prostind, provocând.

Nu vă gândiți cumva că aceste modele morale sunt profesori sau medici de vocație, preoți misionari, ingineri care inovează, țărani care de când se știu trudesc în anonimat, pompieri sau soldați care au salvat sute de oameni fără să-i știe cineva, tineri care învață sau creează. Nicidecum, pentru că modelele  trebuie să apară pe sticlă, să posteze pe Facebook, să fie cunoscute, urmate, adulate. Un model pentru generațiile de tineri debusolați n-ar fi putut fi Aurelia Ion pentru că, deși era frumoasă, era și deșteaptă, și tenace, și nesiliconată, și... neștiută?! Unde să scormonești ca să găsești asemenea modele? Vocația jurnaliștilor este să creeze din nimic vedete, să umfle păpuși gonflabile, să înfiereze cu o înverșunare demnă de o cauză mai bună câteva cazuri penale de doctori sau de dascăli, care incontestabil, există, dar de care ar trebui să se ocupe, odată semnalate, justiția. Nu contează restul, cei mai mulți, care duc anevoie pe umeri toată această țară. Îi vedem doar când se prăbușesc avioane, când o viață este salvată miraculos sau când copiii români ating performanțe de neimaginat într-o țară care pare să nu mai dea doi bani pe știința de carte. Amintiți-vă cum ani la rând, bietul Adrian Iovan a fost un subiect de presă interesant, doar pentru pensia nesimțită și pentru  mariajul cu o figură mondenă care, chipurile, i-a adus celebritatea. Se pare că, indirect, și moartea. El era doar soțul sau asasinul cu sânge rece, nu pilotul, nu bărbatul care a dat o lecție tuturor celor care se pretind bărbați în România. Doctorul Calu era cunoscut pentru relația cu o altă vedetă, doctorul de la Oradea pentru o escapadă amoroasă, cât despre ceilalți nu se știa nimic. Fără îndoială, se vor afla numaidecât și despre ei o mulțime de grozăvii, pentru că simțul civic al presei din România nu adoarme niciodată. Nimic mai simplu pentru marii noștri jurnaliști, maeștri ai demitizării.

Revenind la modelele care dau lecții poporului român, nu ar fi nicio problemă dacă vorbele lor ar lăsa nu dâre, ci urme groase și fetide. Pentru că abjecția miroase, ca și dejecțiile pe care le revarsă în valuri. Sunt politicieni, sunt vedete, sunt jurnaliști, sunt actori, sunt bloggeri, facebookeri, formatori de opinie. Ies necontenit în spațiul public. Își flutură abjecția pe care o vând scump drept moralitate, și în urma lor, se nasc sute de mii de comentarii inepte, agramate, mustind de frustrare, ale unor indivizi care le împărtășesc ideile, pentru că pe ale lor nu le au. Și urmându-și modelele care se răfuiesc mereu cu cineva și, firește, între ele, pentru supremație, isteric, zgomotos, grobian, agresiv, cohortele de adulatori se împart de asemenea în tabere. Regulile jocului sunt dictate de vremuri și de vreme căci, vorba cronicarului, vremile sunt nu sub om, ci deasupra lui. Și astfel, susținătorii lui Băsescu se luptă cu cei împotriva lui, iubitorii de câini cu discipolii eutanasierii, heterosexualii cu homosexualii. Apoi taberele se scindează și se regrupează, pentru că, inevitabil, unii se dezic de ceea ce au susținut, alții sunt și homosexuali și iubitori de câini, alții nu... . Uneori se coalizează și își amintesc, spre binele țării, firește, de profesorii și  de doctorii șpăgari și risipesc toată muniția într-acolo, cum toți au infinite frustrări legate de insuccesele școlare și de incursiunile inevitabile  și deseori nefericite în spațiul medical românesc. Dau fuga să-și desăvârșească studiile pe la vreo universitate- fantomă sau să se caute în vreo clinică austriacă și mai nou, turcească, pentru că oricum nu au niciun interes și nici vreo pricepere în a face ca sistemul educațional sau cel medical din România să funcționeze. Cum ar mai putea să-și împăneze biografia cu titluri sforăitor de false?! Cum ar mai putea să ne destupe la minte, după ce s-au înghiontit cu prostimea la ușa vreunui medic de renume care mai poate fi și indispus în ziua respectivă?!

Printre ei se mai nimeresc, din greșeală  sau din prostie, și inocenți, precum Oana Pellea sau Mircea Solcanu, care în dragostea lor nețărmurită pentru câini, cu mintea tulburată de neputință și de indignare, se trezesc vorbind ori postând, afirmații sinistre. Doamna Pellea – altminteri o persoană remarcabilă – ne transmite de la înălțimea moralității ei zdrobitoare, că penibilul e penibil și ne definește martirajul. Cu respect nedisimulat, real, i-aș spune că răfuiala ei nu trebuie să se îndrepte împotriva familiei Anghel, oricum răvășite de ce i s-a întâmplat și incapabile să-și gestioneze cum am vrea sau am găsi noi de cuviință noi, demersurile. I-aș mai spune că sunt pe deplin de acord cu ceea ce scrie dumneaei și că, da, penibilul e penibil . La fel  a fost și atunci când dumneaei a coborât din sfera înaltă a probității morale și profesionale, amestecându-se în tărâța unei telenovele sau a unei reclame. Sau unora dintre noi li se acceptă astfel de derapaje?!... Firește, nu a fost vorba despre lăcomie, despre penibil, nici despre lipsă de bun-simț.

 În ceea ce-l privește pe domnul (?) Solcanu, probabil a fost vorba despre o toană de isterie, despre un exces de bomboane fondante sau despre vreo pereche de pantaloni de un mov prea banal și în turul cărora nu și-a înfipt colții niciun maidanez. Dumnealui este doar un caz patologic și trebuie tratat ca atare. Sau cu medicamente. Grav este însă că trebuie să ținem piept cohortelor  de indivizi emanați de importantele și de impozantele modele morale. Gâzi, turcești, tatoi, vadimitudori, cristoi, chireaci, ciuvici, ponți, băsesci, huizi, udri, macovei, lăzăroi, măruți, rădulesci, danebudene, pori, predoi, ciutaci, ebe, rareșbogdani, radumorari, tatulici și mulți alții, mulți, dar totuși atât de puțini față de noi ceilalți. Nu-i cunoaștem și sper că nu-i vom cunoaște niciodată. Iubesc anonimatul și doar astfel au ceva în comun cu eroii?! Nici ei, nici ceilalți nu își asumă nimic. Unii din lașitate, alții pentru că nu mai pot. Unii se luptă adăpostiți de tranșee virtuale în care nu moare nimeni, niciodată. Ionuț Anghel și Aurelia Ion și Adrian Iovan și atâția alții au murit știuți sau neștiuți, jeliți sau nejeliți, pentru ca toți acești abjecți să-și  poată revărsa asupra memoriei lor și asupra noastră dejecțiile.

Și pentru că niciodată nu vor putea să se ridice până la înălțimea suferinței acestor OAMENI, neoamenii îi trag în noroiul lor, unde îi pot devora și silui pe deplin. Pentru că pe cadavre poți călca și cu cât sunt mai multe, te poți cățăra pe ele mai sus. Tot mai sus...