Exerciții de pseudodemocrație

De douăzeci și trei de ani, ieșiți dintr-o letargie ale cărei cauze nu le voi decela acum, avem o jucărie nouă: democrația. Așa cum fac mai mereu copiii, fascinați de ceea ce și-au dorit mult timp, cum am primit-o, am și stricat-o. La noi, democrația a fost compromisă încă din copilărie, pentru că nu am știut s-o folosim, nu știam regulile jocului, iar cei care le cunoșteau nu au avut nicio intenție, nici să ni le spună, nici să le respecte. Așa că totul a început prost și continuă la fel. Din când în când, ne jucăm de-a democrația, ducându-ne la vot. Sau nu. Votăm aiurea, la întâmplare, după cum trăim zi de zi, la întâmplare. Facem totul în joacă, niciodată serios, niciodată asumat, ca și cum n-ar fi vorba despre noi, despre viitorul nostru. Ne ducem existența din compromis în compromis, călăuzindu-ne după devize șubrede, care nu ne obligă nicicum să ne angajăm în fapte, în concret: „Lasă!” sau „Lasă, că ne descurcăm noi!” sau „Merge și așa!” sau „Vedem noi ce-om face!” sau „Asta e!” sau „Românul se descurcă întotdeauna!” sau „Viața merge înainte, noi să fim sănătoși!” sau „De ce să votăm, când toți sunt la fel!” etc. Le detest pe toate, după cum detest și generalizările. Nu cred nici pe departe că românii reprezintă cel mai neisprăvit popor din lume. Din păcate, nici cel mai isprăvit. Detest și clișeele, cele mai multe dintre ele, create și reiterate de politicieni și de presă. O altă limbă de lemn, despre care voi scrie altădată.

Acum însă, încerc să înțeleg cum eu, în pofida felului meu militant de a fi, nu m-am simțit câtuși de puțin sedusă de protestele din ciclul Roșia Montană. Le consider doar niște alte exerciții de pseudodemocrație. Și nu pentru că i-aș suspecta pe cei care le-au generat și le întrețin, în întregul lor, de intenții ascunse, de faptul că sunt plătiți sau aserviți unor forțe oculte. Nu, și în niciun caz, nu pe toți. Mi-a plăcut oarecum decența lor, spiritul civic, ecologist, al demersului lor. Totul părea demn de un protest de dimensiuni democratice. Dar nu e. Este doar cinic. Și așa l-am perceput chiar din zorii lui, când cei adunați acolo protestau împotriva proiectului, iar cadavrul unui copil sfârtecat de câini zăcea întins pe catafalc. Pentru ce Dumnezeu ardem întotdeauna etapele? De ce nu ne adunăm toți cei cu minte și cu bună-credință pentru a cere ceea ce ne poate schimba în mod fundamental viața? Pentru a cere alți conducători sau pentru a le cere ăstora să fie așa cum trebuie să fie, dacă tot nu găsim alții. De ce nu ne pasă cu adevărat de copiii noștri și de ce se va întâmpla cu ei? Amintiți-vă, dragi congeneri și aflați acum, dragi compatrioți mai tineri, nenăscuți sau foarte mici în 1989, că obișnuiam să-i acuzăm pe părinții și pe bunicii noștri de nepăsare, de slugărnicie, de acceptare obedientă a comunismului, de resemnare mioritică. Poate îmi spuneți, cum naiba se cheamă ce facem noi acum?! Poate îmi spuneți și cum ne vom justifica noi, tăcerea, în fața copiilor noștri, peste puțin timp, când va veni scadența?!

Nu voi înceta niciodată să cred că putem schimba lucrurile. Nu voi înceta niciodată să cred în Educație și în faptul că doar investind în sistemul de învățământ, vom schimba în bine fața hâdă a acestei țări. De aici trebuie să începem. Cu oameni educați, cu alți politicieni, nu cu niște veșnic reciclați. Și după ce strângem gunoiul și gunoaiele, după ce învățăm să vorbim corect, măcar românește, dacă nu și în alte limbi, după ce învățăm să nu mai scuipăm pe stradă, să strângem rahatul câinilor pe care îi iubim atât de mult și să- i ținem cum și unde trebuie, să circulăm pe dreapta, să ne închidem telefonul la un spectacol, să ne cerem scuze când greșim, să nu ne mai tragem de șireturi, să stingem lumina când ieșim din încăpere, să folosim tomberoanele, să ne spălăm pe dinți și nu numai, să nu mai strivim oameni pe trecerea de pietoni, să nu mai depășim linia continuă, putem să protestăm și pentru neînceperea exploatării aurifere de la Roșia Montană, și împotriva exploatării gazelor de șist și pentru cauza refugiaților de aiurea, și pentru drepturile copiilor somalezi și pentru urșii koala și pentru tot ce mai rămâne de făcut pe Pământ și dincolo de el. Altminteri, este cinic și de prost-gust să protestezi cântând la harpă, cu bebeluși în cărucioare Peg Perego, după ce ți-ai parcat superbul Audi Q7, alb și cu tapiserie grena, cât mai aproape de locul manifestației. Este un demers ridicol și lovit de nulitate. Atât pentru cei care sunt acolo pentru că dă bine să fii în tendințe, cât și pentru cei cu adevărat devotați cauzei și pentru care îmi pare, sincer, rău.

Așa că, dragii mei, pentru mine, ceea ce am văzut, și nu doar stând în fața televizorului, a fost un exercițiu de mondenitate, de exhibiționism public, trendy și fancy, la fel de fals ca nunta fetei de plastic cu băiatul de mușchi, ca spiritul ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române, ca fair-play-ul din fotbalul autohton, ca evlavia pelerinilor pe la diverse moaște, ca independența Justiției, ca iscusința într-ale capitalismului a magnaților români, ca eliberarea unui roi de fluturi exotici de pe groapa de gunoi de la Glina, ca dragostea nețărmurită, clamată isteric, pentru câinii maidanezi, ca penitența lui Becali, ca ultimul mandat al lui Băsescu sau ca lucrarea de doctorat a lui Ponta. Ca însăși dimensiunea europeană a democrației din România.

Copilul – argument

De mai bine de o lună mă simt din ce în ce mai rău. Mă doare infernal totul. Mă doare sufletul, mă doare capul, mă dor ochii, mă doare conștiința. Nu pot să dorm, nu pot să mă bucur de drăgălășenia copilului meu, de zâmbetele lui, de întrebările lui, de bucuria lui năvalnică în fața întâmplărilor unei vieți pe care o începe și încearcă să o descopere pas cu pas. Sunt adesea paralizată de spaimă, pentru că nu știu ce să-i răspund și cum să-l ocrotesc atunci când nu e cu mine. Și nici când mi-e alături. Ce povești să-i mai spun, ce povețe să-i mai dau? Nu pot să-mi șterg din minte, din suflet, din priviri, din conștiință, chipul, zâmbetul, buclele și fuga veselă și neștiutoare a altui băiețel de vârsta lui, către... moarte. Mă bântuie imaginea acestui copil cu o poveste atât de tristă, încât nu va putea fi spusă niciodată vreunui alt copil. Este o poveste pentru oameni mari și despre oameni mari. Nu așa cum îi văd copiii când aspiră să devină ca ei sau când caută să li se refugieze în brațe...,protectori, curajoși, buni, puternici. Oamenii mari din țara mea nu sunt așa și povestea aceasta este pentru ei și pentru felul ticălos în care sunt. ...A fost odată ca niciodată un băiețel frumos, foarte frumos, vesel și jucăuș, care trăia fericit într-o familie iubitoare. Avea un frate mai mare cu care făcea fel de fel de pozne, cât e ziua de lungă, avea niște părinți iubitori și niște bunici. E drept că una dintre bunicile lui era cam nătângă, dar băiețelul o iubea, chiar dacă nu o asculta, pentru că asta e treaba unui băiețel năstrușnic. Să nu asculte de cei mari. Băiețelul locuia alături de familia lui într-un oraș mare și murdar, plin de oameni indiferenți, răi, lași, slabi și mai ales, plin de câini. Și într-o țară la fel. Oamenilor din oraș nu le păsa de el sau de alți copii, după cum nu le păsa nici de câini, chiar dacă susțineau cu tărie acest lucru. Le păsa doar de ei înșiși. Dar copilul nu știa asta și învățase se trăiască astfel, printre acești oameni, printre câini, printre mașini, printre gropi. El voia doar să fie liber, să se joace, oriunde, oricum, oricât, oricând. Și într-o zi, când Dumnezeu era plecat, iar părinții lui erau ocupați, pentru că încă era în vacanță, băiețelul a plecat împreună cu fratele lui mai mare și cu bunica cea neghioabă, să se joace într-un parc din marele oraș murdar de oameni și de câini. A alergat cât a alergat, vesel și poznaș ca întotdeauna, dar s-a rătăcit. S-a rătăcit amarnic. S-a pierdut și de fratele lui și de bunica lui și a ajuns într-un loc înfricoșător, părăsit. Și de oameni și de Dumnezeu. Bunica a uitat de el și nu avea telefon, pentru că pe vremea aceea nu existau telefoane. Nu avea nici minte, pentru că nu avusese, poate, niciodată. Niciun om mare, dar absolut niciunul nu i-a ieșit în cale copilului. Nici paznicii parcului, nici pescarii de pe lac, nici peștișorul de aur, nici o zână, nici Sfântul Petru, nici Sfânta Vineri, nici Sfânta Duminică. Pentru că era luni. Și singurele făpturi pe care băiețelul le-a întâlnit erau doar câinii pe care oamenii mari ai marelui oraș îi lăsaseră să ia în stăpânire acel tărâm blestemat. Nu se știe prea bine ce s-a întâmplat acolo, atunci. Doar că băiețelul a fost încolțit de câini, doborât și sfâșiat. Și nu s-a mai întors niciodată la cei care îl iubeau. S-a prefăcut în poveste. De fapt, nu într-o poveste, pentru că nu are happy-end și nici nu putem să le-o spunem copiilor spre luare - aminte, căci copiii noștri trebuie să știe că oamenii mari sunt buni. Vor afla ei mai târziu, unii prea târziu, adevărul. ..?! S-a prefăcut doar în argument pro sau contra, în motiv de ceartă nesfârșită, în știre, în lege, în caz, în speță, în izvor de legende urbane, pentru toți oamenii mari și nemernici. Și s-a mai prefăcut într-o amintire, într-o durere sfâșietoare, fără leac, pentru cea care l-a purtat în pântece și în vise, l-a legănat, i-a spus povești frumoase, i-a vegheat somnul, pentru cei care l-au cunoscut, l-au mângâiat și l-au iubit și cărora oamenii mari ai marelui oraș le aruncă acum în obraz toată urâțenia din ei. Ca să-și ascundă neputința, nepăsarea, nimicnicia. Nu te mai gândi la asta! mi s-a spus deseori de atunci. Ei bine, nu pot. Pur și simplu, nu pot. Copilul acesta îmi bântuie gândurile. Nu l-am cunoscut, dar îl iubesc pentru efemera și luminoasa lui trecere prin viață. Și sper ca acolo unde se află acum, cineva sau ceva să-i oblojească trupușorul și sufletul greu încercate, să-l aline și să-l scalde în lumină. Și mai sper ca Dumnezeu să se întoarcă, iar toți oamenii mari care ar fi putut să-l salveze, să sfârșească cel puțin la fel de cumplit ca el, însă nu înainte de a înțelege de ce li se întâmplă.

Cum se atinge celebritatea

În urma unui studiu, făcut nu de veșnic genialul grup de cercetători, ci întreprins personal și fără prea mari investiții, am ajuns la o rețetă garantată, a succesului în societatea contemporană. Este valabilă pretutindeni, dar la noi parcă funcționează cel mai bine, pentru că avem cu ce, dom'le...!

Se găsește un băiat deștept și o fată proastă. Băiatul trebuie să fie ori o odraslă a altui băiat deștept, asfaltator, fost sau actual sportiv mediocru, politician, dezvoltator imobiliar, interlop, manelist, magistrat, chestor, om de afaceri într-un top, oricare ar fi el, ori tată de familie care se încadrează într-una dintre categoriile enumerate anterior, chel, supraponderal, autosuficient, copt ca etate, dar nu și la minte.

Se ia apoi de către respectivul o fată sărmană, frumușică și mai sărăcuță cu duhul, pripășită prin vreun club pe un cub, prin vreo gară, pe la Mamaia sau prin vreo stație de autobuz. Se spală fata, se îmbracă de la mall, se ia de mână, se duce la chirurgul estetician aflat pe val și i se aplică un tunning general. Up-grade-ul continuă cu înscrierea la o facultate privată, dacă, firește, fata a terminat liceul și a luat bac-ul și dacă, firește, binefăcătorul pune preț pe educație, în cazul în care el însuși a trecut prin furcile caudine ale școlii. Se cumpără o mașină de peste 50.000 de euro, un apartament sau chiar o casă într-un cartier rezidențial, un câine cât mai mic și mai scump. Se caută apoi o liotă de creatori de modă, de hair-stiliști, de antrenori de fitness, de compozitori, de dansatori, de psihologi, de consultanți de imagine, de menajere, de body-guarzi. Se solicită și ajutorul partidelor politice, al caselor de producție muzicală și, obligatoriu, al trusturilor de presă dispuse să promoveze noul și glamourosul produs. Se caută și un profesionist mass-media, cu state vechi în domeniu, capabil să susțină o emisiune, o conversație, carismatic, inteligent, fără simțul ridicolului și fără probleme de orgoliu, dispus să se prostitueze alături de proaspăta vedetă . La început, ea pare fie prea prețioasă , fie prea modestă, fie prea  emoționată când ne împărtășește anevoie, din tainele succesului ei, iar noi suntem prea impresionați de harul și de nurii ei, ca să observăm că de abia îngaimă sau hămăie câteva vocabule din pricina botoxului sau a prostiei. Cu timpul, efectele injectării cu toxină botulinică dispar. Nu și prostia. Dar cine mai observă când, odată apărută pe sticlă, fata devine dorită, licitată, deșteaptă, titrată, rafinată, o veritabilă sursă de inspirație pentru toate fetițele și pentru toate tinerele fără căpătâi, care nu visează decât să devină ca ea. Ea devine politician marcant, avocată de prestigiu, ministru, europarlamentar, soție, mamă ( nu neapărat în această ordine), realizatoare de emisiuni cu rating uriaș, autoare de cărți, dătătoare de sfaturi, de rețete culinare, de cure de slăbire, practicantă de scuba diving, de parasailing, de enduro, de rafting, de snorkeling, de bungee jumping, rezidentă în State, în Dubai, la Paris, la Monte Carlo sau aiurea, în lumea asta mare unde continuă să inspire, să cunoască împlinirea, să se regăsească. Și acolo își crește singură copiii, își îngrijește cu migală grădina, croșetează, scrie, se implică social, în timp ce noi suspinăm după ea și o vrem înapoi în sânul națiunii care a emanat-o. Suspină și băiatul deștept care a zămislit-o, bietul Pygmalion, care și-a părăsit nevasta de-o seamă cu el, grasă, țoapă și arțăgoasă, lăsată cu un amărât de salon de beauty sau cu vreun boutique în mall. Între timp, el a sărăcit, nu mai are afaceri cu statul, n-a mai fost pus pe liste, este hărțuit de presă sau de DNA, sau, mai rău, s-a prăbușit cu avionul personal, a făcut infarct ori a ajuns la pușcărie. Norocul lui este că, fata, devenită  un brand de succes, în ciuda celebrității pe care a cunoscut-o, a rămas în esență, o sentimentală și îi păstrează o vie și neștearsă amintire, fie sub forma unei cărți de credit alimentate acum de altul, fie sub forma unui bolid, fie a unei perechi de sâni încă fermi, a unei case în Teneriiifeee!, a unei pensii alimentare substanțiale, a unui contract de exclusivitate sau cine mai știe sub ce formă. După caz.

Norocul nostru este că fata nu-și uită niciodată rădăcinile și se întoarce mereu acasă, pentru că nicăieri nu e mai bine. Noi ne lăsăm din nou seduși, nu ne gândim cât rău ne-a făcut deja nouă și copiilor noștri, o iertăm și ne bucurăm de întoarcerea fiicei risipitoare, de succesul ei printre străini, sau plângem alături de ea, pentru sarcinile pierdute, pentru operațiile estetice ratate, pentru abuzurile de tot soiul la care a fost supusă, pentru boala câinelui ei și pentru toate necazurile pe care i-a fost dat să le îndure.

Așa că, băieți, vă dau un sfat! Gratis. Luați-vă o păpușă gonflabilă! Știu că banii nu reprezintă o problemă pentru voi, dar..., vedeți ce vremuri trăim...?!

Și mai luați în calcul și faptul că, deși ieșiți din cărți, puteți intra în cartea de istorie a neamului, salvând atâtea generații de tineri care își construiesc planul de viață avându-vă ca modele...?!

Repetabila povară a unei cumplite culpe colective

Un copil a murit într-un parc bucureștean, sfâșiat de câini... E o știre. Una dintre multele care ni se livrează zilnic și care se ciocnesc de noi, ne zdruncină puțin confortul la care ținem atât de mult și se pierde apoi, pentru că, nu-i așa?!, asta-i viața, vin altele și altele...

Trăim dintr-o știre în alta, dezbatem la nesfârșit probleme stringente, empatizăm cu victimele cât timp subiectul e fierbinte, aruncăm cu pietre în cei pe care îi considerăm vinovați, ne lamentăm, suntem sau nu de acord că trebuie făcut ceva, avem păreri și păreri de rău, dăm vina pe autorități, pe bunica iresponsabilă, pe câini, pe copiii neascultători, pe destin,  pe vreme, pe vremuri, dar niciodată, absolut niciodată pe noi  înșine. Sigur că ne pare rău, foarte rău, dar ce putem face noi ?! Slavă Domnului că nu este copilul nostru, iar noi suntem extrem de atenți și de responsabili  în ceea ce ne privește. Suntem cu ochii în patru. Ne este bine așa, pentru că nouă nu ni se poate întâmpla așa ceva. Și apoi avem probleme mult mai importante de rezolvat. Proiectul Roșia Montană, criza din Siria, valul de scumpiri, disputele țigănești, nunta Biancăi Drăgușanu, nașii nepoatei lui Băsescu, prostituatele de lux care vor ocupa posturile de realizatoare TV, și câte și mai câte lucruri cu adevărat importante, de care atârnă viitorul nostru și al copiilor noștri.

Noi nu avem nicio vină pentru că vina o poartă doar greaua moștenire. Am moștenit tare comunisto-securiste, o infrastructură mizerabilă, câinii vagabonzi, manelele, bacșișul, statul pe marginea șanțului sau în fața blocului, și multe altele, în mod implacabil, ca niște victime ale sorții ce suntem. Noi ne-am trezit așezați geopolitic în mod nefericit, nu am dus niciodată o politică expansionistă, nu ne-am aventurat în proiecte și  în inițiative nelalocul lor și fără sorți de izbândă. Noi ne hrănim din istorie, chiar dacă nu învățăm nimic din ea. Noi ne cunoaștem mai bine decât oricine. Avem tradiții pe care le respectăm cu sfințenie. Ne lăsăm călăuziți de înțelepciunea populară în tot ceea ce facem. Știm așadar că graba strică treaba, că cine seamănă vânt culege furtună, că sabia nu taie capul plecat, așa că ne vedem de ale noastre și nu vrem să ni se dea sfaturi și nici să fim ca alții, pentru că cine seamănă s-adună și de ce ne-am aduna noi cu Occidentul care ne tot arată cu degetul și ne dă lecții...? De ce ar trebui să arate Bucureștiul ca Londra sau ca Viena? Nici nu s-ar putea, pentru că noi, românii, nu am jefuit alte popoare să adunăm atâtea bogății și să ducem pe spinarea altora o viață de huzur. Nouă ne place să fim săraci. Săraci, dar cinstiți. Și să trăim într-o deplină armonie cu natura. Vrem să simțim țărâna sub tălpi, să pocnim semințe și să aruncăm cojile pe jos căci sunt biodegradabile, să avem animale în jur, oriunde și oricând, să creștem orătănii în balcon, să cultivăm ceapă în fața blocului, să tăiem porcul și să ne spălăm mașina în stradă, să ieșim la iarbă verde lângă șosea, să nu ne spălăm ca să evităm vreo răceală, să ascultăm muzica tare ca un popor vesel ce suntem. Nu acceptăm sfaturi din partea nimănui, mai ales din partea unora pe care nu dăm nici doi bani. Și noi nu prea dăm doi bani pe nimeni. Știm cel mai bine ce avem de făcut și știm și mai bine că fiecare trebuie să-și vadă de ale lui. Nouă nu ne place să primim lecții. Știm că nu e cazul să ne ducem la vot, pentru că lucrurile merg oricum, pentru că tot nu s-ar schimba nimic, pentru că toți politicienii sunt mână în mână, pentru că oricum se duc pensionarii, moldovenii, țăranii și alții care nu au ce face sau sunt mituiți. Noi nu suntem în niciuna dintre categorii, așa că nu ne ducem. Noi suntem tineri, sănătoși, avem slavă Domnului, ce ne trebuie, suntem citadini, corporatiști, ecologiști, bloggeri, formatori de opinie, dive, vedete, oameni de afaceri, metrosexuali, rafinați, plimbați, tunați din cap până-n picioare, cu mașini, neveste și amante cu tot, am studiat la privat, mergem la sală, la spa, la ski, la Ibiza, în Poiană, suntem funky, trendy, happy, citim ce dă bine chiar dacă nu înțelegem mai nimic sau nu știm să scriem corect – că, știți, bac-ul l-am luat greu, iar restul diplomelor nu știm cum și de pe unde le-am luat – purtăm ochelari pentru că ne fac să părem intelectuali, ceasuri scumpe pentru că ne fac să credem că noi dăm ora exactă în această țară, avem haine de firmă, supermașini, superjob-uri, superafaceri, superconcedii, supercase, supercâini de rasă pe care îi ținem în curte, împreună cu minunații noștri copii și cu bonele lor filipineze, într-o deplină armonie, pentru că psihologii ne sfătuiesc să-i responsabilizăm astfel, iar la grădinițele particulare tot procesul educațional este conceput în spiritul dragostei față de animale. Noi nu ne amestecăm cu prostimea. Nu vrem ca să ne riscăm pentru că nu se merită să faci asta ca și oameni civilizați ce suntem când avem decât o viață care vrem s-o trăim fără să ne pese naibii de nimic și de nimeni. În plus, David și Patrick și Nicholas și Ariana și Rihanna și Melinda și toți copiii noștri nu se joacă aiurea, ci merg la locurile de joacă din mall-uri unde noi facem shopping  la magazine de firmă. Și apoi, ce naiba căuta copilul ăla acolo?!

Dacă tot s-a întâmplat, asta este...! Așa i-a fost scris...! Ne pare rău, dar nu mai putem face nimic pentru el. Și nici pentru alții asemenea pentru că nu avem nici timp, nici chef, nici nu ne putem schimba  atitudinea, modul de viață și nici nu vrem. Ne este bine așa. Fiecare dintre noi trebuie să fie atent și să-și cunoască interesul. Pentru că nu este problema noastră. Absolut deloc. Este a lui Iliescu, a lui Oprescu, a lui Băsescu, a lui Antonescu, a lui Videanu și a lui Onțanu și a tuturor nemernicilor care au ajuns unde au fost sau sunt, așa, pur și simplu.

Așa că nu putem să ne schimbăm programul ieșind în stradă cu toții pentru a-i forța pe politicieni să-și facă treaba. Unde să ieșim să ne mai muște dreacu vreun câine? Oricum e în zadar, pentru că sunt toți o apă și-un pământ și nu se va schimba nimic. Așa suntem noi românii. Nu avem nicio vină. Toate ni se întâmplă. Așa ne-a fost dat. Firește că dacă marile puteri ale lumii nu ne-ar fi siluit de-a lungul istoriei, dacă nu ne-ar fi cotropit turcii și hunii și tătarii și dacă nu ne-ar fi îngenuncheat comuniștii, fasciștii, securiștii și toți torționarii acestui neam bun , harnic, deștept, credincios, răbdător și modest, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Acum și ticăloșii ăștia de politicieni din toate partidele emanate unul din altul în ultimii peste douăzeci de ani... . Să le fie rușine și să fie trași la răspundere! Unde sunt cei care trebuie să plătească pentru moartea acestui copil și pentru toate relele care ni s-au întâmplat? Să fie lapidați în piața publică, trași pe roată, arși pe rug, să-i vedem și noi, să ne simțim răzbunați și să le fie învățătură de minte celor care vor mai face rău acestui popor! Să fie exterminați și ei, și iubitorii de animale, și politicienii hoți, și câinii, și țiganii, și ungurii, și doctorii șpăgari, și plagiatorii, și dascălii incompetenți, și polițiștii corupți, și maneliștii și să trăim într-o țară perfectă, în care să rămânem doar noi, cetățenii perfecți, inteligenți, harnici și civilizați până în măduva oaselor. Gândiți-vă cum ar arăta România fără toți ăștia care nu sunt ca noi...?! Perfect.

Nu, doamnelor și domnilor concitadini și compatrioți! În momentul acesta simt un nod în gât și un cumplit sentiment de vinovăție. Din păcate, România ar arăta perfect doar fără noi, ăștia perfecți. Arienii. Mereu superiori celorlalți, mereu justițiari, mereu nevinovați și competenți în tot și în toate cu asupra de măsură. Copilul acesta a murit din cauza noastră a tuturor. Nu suntem cu nimic mai puțin vinovați decât cei pe care îi credem astfel. Dimpotrivă. Purtăm o cumplită povară pe umeri. E o culpă colectivă. N-aș fi vrut să parafrazez în titlul ales, titlul unui celebru poem, dar mi s-a părut oportun. Mâine putem fi noi în locul celor ale căror drame le consumăm zilnic. Pentru că ne lăsăm devorați de știri, de câini, de nepăsare, pentru că ne place să vorbim fără să facem ceva, să acuzăm, să disecăm, să căutăm la infinit vinovați, soluții, doar stând. Să rămânem așadar dracului la locul nostru, în casă, în fața televizorului, să mergem pe stradă ferindu-ne de câini, să ocolim excrementele în care am putea călca, pentru că, nu-i așa ?, se usucă la soare sau le spală vreo ploaie cândva, iar de cele pe care ni le toarnă alții în cap sau pe gât, ne putem șterge. Sau bem o gură de apă, o bere, ceva, în fața televizorului. Să nu ne simțim nicio clipă de vină pentru ce li se întâmplă altora. Să nu ne gândim nicio clipă că toată indiferența asta se va întoarce ca un bumerang către noi. Că așa au gândit poate și bieții părinți ai acestui biet copil din care a rămas doar o știre trâmbițată și dezbătută isteric de alți cetățeni români, nu-i așa, perfecți, asemenea nouă. Închidem televizorul. Ce altceva putem face?  Asta-i viața...! Noi n-avem nicio vină niciodată. Suntem mult prea buni. Și apoi, nu a fost copilul nostru..., căci dac-ar fi fost, Doamne, ce-am fi făcut...?! Dar nu a fost, slavă Domnului...!