Poveste de trezit oamenii mari

               

             

                              De n-ar mai fi...
 

               A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nici că s-ar fi povestit.       Într-o țară frumoasă trăia un popor care nu știa niciodată încotro să apuce.      Așa că poporul ăsta năuc, a ales să stea pe loc și să treacă alții peste el, ba dinspre Răsărit, ba dinspre Apus. Și așa a reușit să nu moară. Nici să trăiască prea bine, că din bătrâni învățase cum că un cap plecat nu poate fi tăiat de sabie.               

Și cum țara avea și o mare numită „neagră”, toți împărații ultimului veac s-au numit Împăratul Negru.    

Ei, și-n vremea de care vă povestesc, țara era stăpânită de Împăratul Negru Al Nu Mai Știu Câtelea. Și toți împărații și sfetnicii lor care se tot perindaseră pe tron și în jurul lui puneau mare preț pe haine scumpe și lucitoare, pe podoabe, pe trăsuri bătute-n nestemate, pe covoare fermecate, pe mâncăruri alese, pe palate mari de aur, de argint, de aramă. Pasămite, pe cele de cleștar le găseau sărăcăcioase. Și toți trăiau huzurind în aceste palate care nici măcar nu erau ale lor, ca și cum ar fi fost nemuritori. Că doar e o poveste...  

Împăratul Negru Al Nu Mai Știu Câtelea avea și o împărăteasă care nu rămăsese grea, dar nu erau mâhniți, căci nici nu-și doreau vreun făt. Pentru că erau fericiți unul cu altul și lumea li se părea minunată. Iară lumea lor chiar așa era. Trăiau în palate cu turnuri până la cer, zburau pe covoare fermecate și pe bidivii înaripați și nu mai coborâseră de multă vreme cu picioarele pe pământ ca să nu se murdărească. 

 În vremea asta, norodul, bezmetic precum vă povesteam, făcea ce-l tăia capul, căci împăratul și sfetnicii trăiau ferecați în palate și în cetăți cu porți mari și grele și de acolo plecau în toate zările și peste toate mările pe covoarele lor fermecate și pe caii lor înaripați. Iar supușii, care după cum l-a tăiat capul și i-a fost norocul. Unii au luat calea pribegiei, alții și-au pierdut mințile , alții s-au prăpădit de necaz ori de bătrânețe, iar ăi de mai rămăseseră se sfădeau pe te miri ce, numai pe cele însemnate nu. Cei cu scaun la cap se chinuiau să-i deștepte pe ceilalți, dară zadarnic, că vezi dumneata, smintiții nu le dădeau ascultare cărturarilor, ci doar fariseilor și dacă se puteau face sfetnici ai împăratului uitau numaidecât de necazurile de odinioară și odată ajunși dincolo de porțile palatelor, le aruncau vorbe neobrăzate celor de-afară. Măcar că erau tare amărâți, oamenii cu scaun la cap din împărăție făceau cu toții câte ceva. Cărturarii cugetau și dădeau învățătură copiilor, vracii tămăduiau, meșteșugarii făceau și dregeau, zidarii ctitoreau, preoții se rugau, țăranii munceau pământul și toți trudeau din greu pentru împărat și pentru sfetnici, dară și pentru cei fără scaun la cap, fără să primească nimic în schimb, afară de nepăsare, de ocară și de ură. 

Văzând atâta amar de ani câtă nedreptate, urâciune și neghiobie s-au răspândit ca o molimă în împărăție, înțelepții, care au strigat și-au tot strigat în pustiu, s-au strâns la sfat și au pus la cale să nu mai facă nimic pentru împărat și pentru ai lui până ce toți ăștia nu vor coborî din turnurile lor. Și până ce nu-i vor lăsa pe înțelepți să hotărască soarta țării. 

Și au pornit înțelepții la drum spre toate cetățile și palatele din împărăție. Nu și-au luat merinde, ci doar armele lor cele mai puternice. Cărțile, condeiele, cuvintele. Și au mers ei și-au mers șapte zile și șapte nopți prin țara stăpânită de Împăratul Negru Al Nu Mai Știu Câtelea, până ce au ajuns mai întâi la un palat de aramă unde își duceau veacul sfetnici însemnați. Au strigat și au bătut la porțile ferecate, dar nu le-a răspuns nimeni. Au mai mers ei ce-au mai mers încă șapte zile și șapte nopți până ce-au ajuns la un palat de argint unde sălășluiau în bună pace sfetnicii împăratului cu scorpii, căpcăuni, balauri, zmei, toți hrăpăreți și mucezi. Au strigat și aici din răsputeri, au bătut în porțile mari și nici aici nu le-a răspuns nimeni. Pesemne toți benchetuiau și zarva era într-atât de mare, că nu mai auzeau nimic. În cele de pe urmă, peste încă șapte zile și șapte nopți de mers, au ajuns la un palat de aur și acolo, după ce-au strigat și au bătut, împăratul a trimis sfetnicii să deschidă porțile și să-i aducă la el pe trimișii înțelepților, ca să-i batjocorească mai bine. Și apoi a dispărut în nimicnicie, ca și cum n-ar fi fost niciodată. 

Și abia atunci bieții înțelepți au înțeles (doară de aia erau înțelepți?!) că din spatele niciuneia dintre porțile la care bătuseră nu le răspunsese nimeni, pentru că nu avea cine. Pentru că acolo nu era nimeni. Adică, erau împăratul, împărăteasa, sfetnicii lor, căpcăunii, scorpiile, zmeii, balaurii și alte lighioane, dar toți erau goi. La trup, la minte, la suflet. Așa că dincolo de porțile înalte ale palatelor, au rămas trăind până la adânci bătrâneți, fericiți ca toți cei săraci cu duhul, de-or fi fost, de n-or fi fost, iar înțelepții au purces mai departe la drum ș-or mai pribegi și astăzi, de n-or fi aflat că puterea e la ei...

 

            De ce vorbim cu diacritice și scriem fara

 

          E 5:07. Nu știu ce s-a întâmplat exact, dar m-am trezit brusc și m-am apucat să scriu pentru blogul meu pe care nici măcar nu știu dacă îl mai am?! Trebuie să mă apuc să-l caut printr-un cotlon de internet, prăfuit și ferecat în păienjenișul atâtor ani și al atâtor întâmplări, că, de când nu am mai scris ceva prin el (când și dacă-l voi găsi, voi vedea de când?!), s-au abătut asupra noastră toate relele. Și nici nu s-a isprăvit cu molima care ne bântuie de vreo doi ani, că ne-a năpădit războiul. Criză sanitară, criză financiară, criză energetică, criză umanitară, toate greu de îndurat pentru oamenii zilelor noastre, atât de înstrăinați de rosturile esențiale și intrinseci ale propriei ființări. Așa că nici nu mai contează ce spunem și cu atât mai puțin ce sau cum scriem. Iar războiul întru apărarea normelor lingvistice pălește în fața adevăratelor războaie care răvășesc acum umanitatea. Copleșită de imperativele acestor zile, alerg de la un post de televiziune la altul, hălăduiesc printre articole, postări, bloguri, năucită de informații contradictorii, de imagini șocante și captivă în neputința de a face ceva concret pentru a schimba lucrurile în bine. Corectez teste în care adesea scrierea cu diacritice este opțională. Citesc texte scrise prost și greșit și dezlânat de oameni care se pretind creatori de content, ascult oameni care se pretind formatori de opinie. Toți rostogolesc vorbe și sunt citați de alții care rostogolesc apoi aceiași termeni, aceleași sintagme, aceleași construcții sintactice care mutilează limba, firescul și expresivitatea ei. Toți spun ce au de spus ca și specialiști, oameni cu expertiză adicătelea, cu subiect și predicat, că una sau alta dintre părțile beligerante nu se riscă, pentru că nu se merită. Toți vorbesc despre reziliență, iar cuvântul narativ ca substantiv este vedeta oricărui talk-show care se respectă, cu invitați pe măsură. Care de care mai prețios și mai ridicol în prețiozitatea sa. Dar cui îi mai arde să sancționeze toate astea când se întâmplă lucrurile care le vedem și trăim vremurile care le trăim și datorită căreia oamenii suferă.

       Mă gândesc deseori cât de absurdă este pretenția mea de a vorbi și de a scrie corect, de a apăra bietele redute ale limbii române și de a-mi chinui elevii cu norme lingvistice, cu lecturi, cu exigențe didactice desuete, când ei trăiesc și vor trăi și mai abitir, într-o lume în care vor avea preț decât rețelele de socializare, iar oamenii și emoțiile lor vor fi decât holograme, chipuri fotoșopate, botoxate, emoticoane și gifuri. Elevii mei, ca toți copiii care se vor naște de acum încolo, vor trăi și vor iubi on-line, își vor cunoaște jumătățile pe aplicații de dating, vor mânca și se vor juca virtual, își vor petrece tot restul vieții lor pe telefon, pe consolă, pe tabletă și pe toate divaisurile care s-au inventat sau urmează să se inventeze, vor aplica la diverse facultăți de aici sau de-aiurea, dar neapărat pe IT, pe psihologie sau pe management, iar dacă vor intra cu dosar sau cu media de la bac, va fi cu atât mai bine. Lor, că țării n-are cum să-i meargă decât prost. Foarte prost.

     Dar nu le putem cere copilor noștrii, trecuți prin pandemie și prin școală on-line, copleșiți de generozitatea tehnologică inconștientă a unor adulți care au ars, la rândul lor și la greu, etapele și au fentat școala cât, și pentru că, s-a putut, nu le putem cere, cum spuneam (mă rog, scriam), să respecte norme de orice fel. Etice, vestimentare, sociale, școlare ori lingvistice. Cum le putem cere să nu copieze, într-o țară plină de plagiatori care se dau drept persoane respectabile. Cum le putem pretinde să-și deschidă camera când oameni de succes vânturați pe sticlă și-au clădit succesul cu camera și cu microfonul închise. De la cine să învețe copiii de astăzi ce înseamnă onoare, demnitate, asumare, empatie, bun-simț sau generozitate? Poate de la oamenii mari care nu-și recunosc niciodată vina. Sau poate de la cei care se năpustesc să golească rafturile de ulei, benzinăriile de combustibil, farmaciile de iod și bisericile de agheasmă, în general orice de... orice, numai să aibă ei, chiar dacă după le aruncă, le varsă, expiră sau dăunează grav sănătății. Poate de la mamele care își fac selfiuri anevoie cu unghiile de un stânjen și cu buzele mustind de acid hialuronic , poate de la tații care își bagă picioarele, și bine-ar fi de și-ar băga decât atât, în trafic, între două investiții imobiliare sau în fața vreunui bet, vorbind despre cum și unde s-o șteargă mai repede dacă se strică treaba. Ori poate de la bunicii care dacă nu sunt acasă la televizor, sunt prin autobuze sau la medicul de familie sau la niscaiva moaște sau la coadă pentru vreo ofertă. Toți oamenii mari plâng după ce-a fost și se plâng de ce este, dar niciunul nu-și pune problema că ce este se trage de la ce-a fost. Că de n-ar fi fost,...?!

    De aceea vorbim cu diacritice și scriem fara. Desigur, pentru că fonturile, computerul, telefonul, bla-bla-bla..., bine, dar când scriem de mână?! E greu de înțeles. E ca și cum am suferit o mutație genetică, după ce generații la rând au ignorat lucrurile esențiale. Pentru că bătaia ruptă din rai a fost înlocuită cu parentingul. Ca la noi, tot sărind etape. Pentru că nu ni s-a dat la timp peste mână, peste gură, peste memorie, peste creier, peste suflet, peste obraz. Pentru că oamenii mari din această țară au fost mereu prea ocupați cu ei înșiși ca să-i mai învețe pe oamenii mici. Pentru că oamenii mari din această țară au considerat întotdeauna că știu totul și că ei nu au nici nevoie, nici timp să-și bată capul cu lucruri insignifiante cum ar fi diacriticele. Gen.

Gânduri despre Școală

 

                    Cu ceva ani în urmă, la aniversarea școlii în care am învățat, am fost rugată să scriu câteva amintiri despre locul acela, despre oamenii lui, despre anii petrecuți acolo. Am dat întâmplător peste aceste amintiri bine împăturite și așezate într-un colț de sertar virtual, în care vremile ne ademenesc să așezăm Școala însăși. Ce s-a întâmplat în anii care s-au scurs (vreo șapte)? Mai nimic, totuși atâtea... ! Parte dintre cei amintiți acolo li s-au alăturat celor drepți, în rest nu am nimic de schimbat la acest articol. Tot ceea ce am gândit atunci, gândesc și acum.                                                              

                                                          Eseu despre dascălii – pălmași

              Au trecut mai bine de treizeci și cinci de ani de când am pășit ca elevă în școala pe care o sărbătoriți  zilele acestea. Mă bucur nespus și vă felicit pentru această inițiativă nobilă și necesară. Atât instituția, cât și cei care au slujit-o și o slujesc, merită cu prisosință această sărbătoare. Este, în fond, un omagiu adus Școlii românești ca matrice a ființei noastre, pentru că Școala din Nicolae Bălcescu, Bacău reprezintă un model, un reper. Nu scriu vorbe mari și goale. Scriu vorbe simțite și rostite de multe ori și în fața prietenilor, a colegilor și a elevilor mei bucureșteni, cu mândrie, pentru că nu am avut nicicând complexul unui copil care a crescut și a învățat la țară. Am iubit anii de generală mai presus de orice experiență pedagogică trăită ulterior, ca elevă de liceu, ca studentă și acum, ca dascăl. Acolo și atunci m-am simțit ocrotită, ajutată să mă construiesc, să mă formez ca om și ca intelectual. Am iubit și iubesc deopotrivă școala veche în laboratorul căreia făceam orele de biologie și unde a învățat și bunica mea, școala nouă cu dușumele mirosind a motorină, cu galerii sculptate, cu draperii și cu fețe de masă cusute la orele de lucru manual, cu livada în care făceam orele de agricultură și din duzii căreia tăiam crengi pentru viermii de mătase pe care îi creșteam în vacanța de vară, cu serbările, cu lecțiile deschise, cu uniformele apretate, cu lungile și arămiile săptămâni de practică agricolă, cu excursiile și cu toate întâmplările de poveste ale acelei vârste. Am iubit cu asupra de măsură dascălii – pălmași care m-au călăuzit în acea aventură de opt ani, Oamenii aceia dăruiți și binecuvântați care s-au aflat acolo pentru că acolo le fusese dat să fie, pentru mine, pentru colegii mei, pentru o întreagă comunitate. Ei dau sens și acum devenirii mele, ei reprezintă fundamentul, ei sunt Apostolii, cei care au durat ceva ce a rămas în timp. I-am iubit și i-am respectat, nu doar pentru că așa am fost educată, nu doar pentru că erau prietenii și colegii mamei, ci întâi de toate pentru că meritau și impuneau respect într-un mod atât de firesc, pentru că știau carte, pentru că îți respectau profesia . Sunt mâhnită că Școala românească de astăzi nu mai formează astfel de pedagogi, că elevii de acum au din ce în ce mai puțin parte de asemenea modele, că nimănui în afară de noi, cei de la catedră, nu pare să-i pese de ce se va întâmpla peste ani, de cât de amar vom deconta această nepăsare...

           La finele unuia dintre multele cursuri de perfecționare urmate, ni s-a cerut să scriem un eseu despre pedagogul ideal. Personal, consider că nu există. Există însă oameni care se apropie de această dimensiune, iar eu, în eseul meu, nu m-am putut gândi decât la preaiubita mea învățătoare, doamna Margareta Bălan, dulce și aprigă într-o alchimie doar de ea știută și la minunații mei profesori, la doamna Elena Neagu, diriginta mea cea riguroasă cu cei din jur, dar mai ales cu sine, la doamna Glicheria Nica, o profesionistă intransigentă și totuși atât de îngăduitoare cu stângăcia mea într-ale matematicii, la profesoarele mele de limba română, fascinante, distinse, deștepte – doamnele Maria Bulucea, Maria Moldoveanu, Lia Hanga, la profesoara mea suavă și sclipitoare de limba franceză, doamna Stela Grințescu, la excepționalii profesori de educație fizică, atât de calzi, de neobosiți și de dăruiți – doamnele profesoare Constanța Cosma, Adriana Teterea și domnul profesor Constantin Cosma, la causticul și talentatul domn de desen Mihai Bejenaru, la doamna Cornelia Prepeliță, la domnul Costache Leonte.

         Nu pot să nu-mi amintesc, în egală măsură, cu dragoste, cu prețuire, cu recunoștință, dar și cu amărăciunea că nu am mai reușit să le mărturisesc aceste sentimente, de niște profesori minunați care s-au petrecut - vorba scriitorului - din lumea aceasta, demni, austeri, cultivați, eleganți, elevați, doamna Paula Barbău și domnul Gheorghe Rebegea, de frumoasa și buna doamnă Maria Ciubotaru și de fabuloasa doamnă profesoară Constanța Dron.

        I-am iubit și îi iubesc. Le țin minte nu doar numele, ci și gesturile, ticurile, marotele, parfumul, hainele, capriciile, accesoriile, spiritul și îi păstrez în memorie într-un mare și viu portet colectiv asemenea celor din picturile domnului Bejenaru, dar într-unul având ca fundal  livada școlii care astăzi nu mai e nici ea. E un portret încremenit în timp și poate de aceea atât de viu...

        Am în minte chipurile și siluetele altor dascăli minunați care au înnobilat această școală cu munca, cu pasiunea și cu energia lor – doamnele învățătoare Turcu, Doboș, Antimia, Chiorcea, Foltache, Antohi, Corniță, domnii învățători Miron, Boca, Iacob, doamnele profesoare Neacșu, Hurdubei, Curpăn,Timaru, Pașcu, Simon, domnii profesori Florea, Gherhard, Neagu, Miron, Georgescu și nu o pot uita pe minunata și atât de dăruita doamnă secretară Săndica Georgescu. E trist că mulți, nedrept de mulți dintre ei nu mai sunt printre noi și le port încă o amintire caldă, vie, pioasă.

         Îmi amintesc de ei toți  în fiecare zi, la catedră, dincolo de ea și mai ales când mă refugiez în mine, în izbânzile și în eșecurile mele, în amintirile propriilor elevi despre mine. Știu că o frântură din dascălii mei transcende în tot ceea ce fac și las eu însămi în urmă. Pentru că m-au inspirat și pentru că am învățat de la fiecare dintre ei câte ceva. Pentru că știau ceva ce trebuie să știe orice profesor adevărat, ceva ce nu am mai întâlnit mai târziu – să împărtășească din ceea ce știu cu generozitate.

         Cred  cu tărie că dascălii mei și mulți dintre cei care au predat și încă mai predau la Școala din Nicolae Bălcescu sunt niște repere intelectuale și morale, că nenumărați profesori bucureșteni ori de aiurea, din școli de prestigiu, nu se ridică la nivelul de performanță pedagogică al acestor dascăli-pălmași, în pofida titlurilor sforăitoare și a dosarelor doldora de... maculatură, că adevărata măsură a competenței este dată nu de ceea ce vrei să pari, ci de ceea ce ești. Cred cu tărie în faptul că acest popor se va salva doar investind în Școală, în Educație, în Cultură. Cred că respectul se câștigă. Cred că oamenii sfințesc locurile prin care trec  și că cine a afirmat că nimeni nu e de neînlocuit, s-a înșelat amarnic. Predau de șaptesprezece ani  în aceeași școală. Am rămas aici asemenea  bătrânului domn Trandafir sau asemenea multora dintre dascălii de la Nicolae Bălcescu, din vocație, din loialitate, dar și pentru că am găsit aici ceva din copilăria mea și din cei care mi-au făcut-o mai frumoasă, mai fertilă. O școală asemenea celei  în care am devenit. O părticică de Acasă. Știu că peste puțină vreme nu voi mai simți astfel, pentru că totul se schimbă irevocabil. Au trudit și aici, ca și acolo mulți dascăli-pălmași, am găsit și aici draperii din lemn sculptate de un învățător măiastru trecut la cei drepți, și fețe de masă brodate, și flori în ghivece smălțuite și copii minunați și urmele uriașe ale pașilor lui Mircea Sântimbreanu, ori ale lui Grigore Gheba și multe altele - oameni, lucruri, povești - pe care se găsesc din ce în ce mai puțini în stare să le înlocuiască. Nimeni pe măsura lor, căci altminteri...!  Și iată cum îmi vin în minte versuri de Cântarea României – iată ce înseamnă să fii tarat de un regim?! – scrise cu majuscule patriotarde de Zaharia Stancu : „Mândră corabia, meșter cârmaciul”... Mă obsedează aceste versuri, nu doar pentru că le-am auzit rostite triumfalist de sute de ori, ci și pentru că mă regăsesc zi după zi, buimacă, pe puntea acestei corăbii. E în derivă de câteva decenii, iar cârmacii sunt departe de a fi meșteri. Dar nu se cuvine să vorbim despre oameni, ci despre Oameni și nici despre dascălii de conjunctură, ci despre Dascălii-pălmași, căci ei au dat și încă dau sens Școlii românești.

          Mă înclin așadar în fața dascălilor mei și a celor asemenea lor care le-au urmat, vă îmbrățișez pe toți, educatorii de ieri și de azi ai Școlii din Nicolae Bălcescu și vă doresc infinită seninătate și pace și sănătate și răbdare.

 

                                                    Cu prețuire,  prof. dr. Alina Karina Nițu

 

 

 

 

        

        

 

       

                                             

 

 

La aniversară

          La aniversară...

      15 ianuarie 2017...

     Alt miez de iarnă în care ne amintim de Eminescu. Fiecare în felul său. 

     Unii într-un noian deșănțat de vorbe goale. Unii în tăcere smerită. Unii, nicicum.

    Altă iarnă a vrajbei noastre în care Eminescu este șters de colb, coborât de pe soclu sau urcat pe un altul pe care nu și l-ar fi dorit niciodată, adus asemenea moaștelor în fața națiunii, pomenit pe la toate evenimentele televizate ori nu. 

   Nu e neapărat rău că e așa și ar fi splendid dacă toate s-ar face cu măsura cuvenită, nu pentru că e mort - chiar de mai bine de un veac -, nu pentru că este primul scriitor care a dat culturii noastre o dimensiune universală, nu pentru că ne-am pune degrabă în cap toată suflarea străbătută de filonul național, nu pentru că e valoarea noastră, simbolul nostru, Luceafărul intangibil sau pentru că trebuie să-l păstrăm cu pioșenie mai presus de cele lumești.

    Eminescu nu e o instituție, Eminescu nu e cel mai mare poet român, un vizionar, o figură iconică, chipul frumos al unui destin tragic, poetul-nepereche al unui popor care nu l-a meritat, geniul care ne bântuie manualele și eșecurile școlare, izvor nesecat de citate pentru semidocții de tot soiul, cel despre care toți cred că știu totul ca despre politică sau fotbal.

    Eminescu e imuabil, e esență de lumină, e Poetul, e Poezia însăși, e iubirea în stare pură.

    Îl iubesc pe Eminescu dincolo de viață și de moarte, pentru că îl înțeleg și îl cunosc de când mă știu.

     Îmi învăț copiii să-l iubească, citindu-l. Să-l prețuiască, înțelegându-l și iubindu-l, nu pentru că li se spune că trebuie. 

     Eminescu face parte din mine, din noi toți, ne definește ca oameni, ca națiune.

    Cu fiecare zi ce trece, cu fiecare vers, cu fiecare întâmplare a ființei mele, a ființei noastre, învăț să-l iubesc mai mult.

     Dincolo de el, Toate-s vechi și nouă toate...

     Eminescu rămâne iubire.

Minunata Alice într-o țară...

          
            

        ... care nu e nici pe departe cea mai frumoasă, cea mai bogată, cea mai mare, dar e a ei...

       Aici s-a născut, aici a crescut, aici și-a plămădit fericirea. Și rostul.

      Și toată această plămadă îi face țara desăvâșită, pentru că așa a alcătuit-o ea. Pentru ai ei. Pentru ale ei. 

      Minunile din țara ei sunt copiii, cuvintele, oamenii și lucrurile dragi, cărțile.

      Alice Năstase e o făptură diafană, împăcată cu sine și cu toate bunele și relele din țara sa, pe care le rânduiește zi de zi cu răbdare neistovită.

    Pe cât de fragilă pare, într-atât e de puternică. Puterea ei stă în Cuvânt, pentru că Alice are în stăpânire cuvintele. Le ține într-un cufăr, rânduite cu migală și cu dragoste, le mângâie, le hrănește, le cântă, le oblojește când sunt vătămate și le ostoiește furia când vor să vătămeze. Le ia apoi din cufăr, le sărută și le presară cu degete magice peste câmpiile, peste munții și peste apele de gânduri din țara ei. Unele își găsesc locul unde le-a hărăzit stăpâna lor, prind rădăcini, încolțesc, înfloresc și rodesc. Altele, mai neastâmpărate, își iau zborul și se rătăcesc.

    Alice le caută, le găsește întotdeauna, le dojenește blajin și le așează în cufăr să-și afle o vreme odihna și tâlcul.

   Alice scrie cum puțini o mai fac astăzi, și totuși e de o simplitate și de o modestie rar întâlnite. Vorbește încet, măsurat, blând, și totuși e ascultată cu urechi ciulite, cu ochi rotunzi, de copii fermecați. Doar v-am spus!,... e minunată și cuvintele ei sunt magice, iar ceea ce îi sporește puterea e generozitatea. 

    Alice nu ține cuvintele doar pentru ea, ci dăruiește fără zăbavă din preaplinul neprețuitului cufăr. 

    De aceea am rugat-o să ne primească în țara peste care domnește și să ne dăruiască o lecție.

     O lecție despre iubire, despre încredere, despre bunătate, despre speranță. O lecție minunată ca ea, o lecție pe care copiii mei, ai noștri, au învățat-o din clasă. 

      Lecția de dăruire...

     Și pentru mine a fost o lecție, de fapt, întărirea unei învățături la care mă întorc mereu, după ce rătăcesc prin ungherele perfide ale îndoielii, ale deznădejdii, dar aceasta este povestea mea, din țara mea, încă frământată de răzmerițe...

      În țara Alicei  e pace. Și așa trebuie să rămână.

Vizante

                         Vizante...

            Un nume cunoscut, foarte cunoscut, chiar dacă mulți nu știu prea bine cine e, ce face sau de unde să-l ia. E ceva... vedetă, apare la televizor, parcă l-am văzut în reclama aia cu actrița aia, prin niște filme, parcă prezenta o emisiune de umor...?! Mulți nu prea știu exact cine e și de ce ar ști, când  mulți nu știu nici cine e Ștefan cel Mare și el mic la stat, mare la sfat.

            Îl cheamă Marius Florea, i se spune Vizante..., și, da, îl știm de la televizor, din reclama aia cu Maia, Morgenstern, ... desigur!, din Filantropica, din E pericoloso sporgersi, din emisiunea Apropo TV, din momentele de umor ale grupului Vouă, îl știm și de la teatru - cei care ne ducem (!) - iar unii îl cunosc pe viu, pentru că - slavă Domnului! - e unul dintre marii actori români în viață.

           E drept, mulți apar la televizor și puțini au ce căuta acolo.

        Oamenii îi văd și fără să mai conteze cine sunt sau ce fac, îi amestecă, îi digeră lesne, anevoie, nu mai contează, îi devorează, își umplu mintea cu ei,cu isprăvile lor și îi numesc, la grămadă, vedete. Discernământul nu este însă nici apanajul, nici sarcina publicului consumator de mass media.

Și nici scopul acestui articol despre Vizante, ... Marius Florea Vizante.

           Iar el nu e unul dintre cei despre care n-ar trebui să știm. Dimpotrivă. Locul lui e la televizor, pe scenă, printre oameni, în fața lor, pentru că e un genial actor român contemporan, e un foarte bun scriitor, e într-adevăr o persoană publică și merită acest statut, e un om în carne și oase, tânăr, fermecător, deschis.

       Pe sticlă ( oribilă sintagmă ?!) pare vanitos, superficial, suficient sieși, intangibil, capricios, așa ca ... vedetele.

        Pe viu e punctual, riguros, serios, timid, empatic, expansiv, sentimental, luminos, are un spirit ludic, dar și profund reflexiv. Și toate astea îi vin de minune.

          A acceptat necondiționat, fără emfaza de care l-ai putea bănui, să vină în mijlocul unor copii dintr-o școală bucureșteană de cartier și să dăruiască din timpul, din amintirile, din întâmplările, din împlinirile, din eșecurile, din vocația lui paternă, civică, actoricească, fără a lăsa vreo clipă impresia că le irosește, el cel aflat undeva, sus, condescendent cu cei de jos.

         Le-a vorbit copiilor mei, copiilor noștri, despre copilăria lui, despre cum trebuie să-ți trăiești frumos această vârstă și întreaga viață, despre modele, despre antimodele, despre valoare și nonvaloare, despre succes și ratare, despre condiția de vedetă, în accepția corectă, despre condiția actorului, a intelectualului și despre arta de a fi și de a rămâne om. Pentru că, în pofida faptului că nu este un om  înalt, Vizante este un om mare, iar dimensiunea umană nu poate fi disimulată. Nici chiar de către un actor genial.

       Aceasta a fost Lecția de vocație. O nouă lecție din Lectiile noastre de viață.

       A fost despre vocația găsită, cultivată, practicată, împărtășită.

      Copiii l-au privit fascinați, l-au ascultat, l-au înțeles și au aflat cine este. Atât cât la trebuie, pentru a ști cine este Vizante și pentru a le spune și altora.

    Peste un timp, le-am cerut copiilor să scrie un eseu despre o întâmplare memorabilă care simt ei că i-a marcat, că și-a pus amprenta cumva asupra modului lor de a gândi, de a vedea lucrurile, viața, pe ei înșiși...

       O elevă a scris mișcător, onest, splendid, despre o întânire care a impresionat-o cel mai mult, care i-a rămas în minte și în suflet. A fost cea cu actorul Marius Florea Vizante. A citit eseul și mama elevei mele și, emoționată, i l-a trimis și tatălui aflat departe de casă...

       Restul e ... tăcere!

Cei aleși

                         Cei aleși...

Pragmaticii spun că au găsit ce au căutat.

Bigoții spun că erau sataniști așa că și-au meritat soarta.      

Fataliștii vestesc Apocalipsa iminentă, în timp ce adepții teoriilor conspiraționiste dezvăluie la ore de maximă audiență că totul a fost o diversiune scăpată de sub control, menită să distragă atenția de la derapajele din politică. 

Părinții care și-au îngropat copiii frumoși cu trupurile mutilate plâng fără contenire și nu mai găsesc niciun sens existențial.

Nostalgicii epocii de aur văd în această tragedie, palma târzie, dar usturătoare dată capitalismului deșănțat, în care ca o blasfemie, intelectuali decadenți se adunau underground într-un loc al cărui nume sună ca o ironie a sorții -Colectiv (sic!)- unde cândva, oameni ai muncii adunați de la sate la orașe construiau socialismul, trudind pentru a încălța Occidentul, pe când țăranii își munceau pământurile luate cu japca de stat, la C.A.P., adică la... colectiv. 

Bunicii încă în viață ai tinerilor morți își plâng bătrânețile amare în care le-a fost dat să-și vadă nepoții frumoși, crescuți cu dragoste, trecuți la cele veșnice.

Filopesediștii spun că forțe oculte au înscenat totul ca să le cadă guvernul și să destabilizeze țara.   Investigatorii, formatorii de opinie și jurnaliștii autoproclamați, de senzațional „degrabă vărsători”, le răscolesc victimelor cenușa, amintirile, biografia, le pun sare pe rană celor care îi jelesc și celor care au supraviețuit, pentru că ei au aflat pe surse adevărul.

Aparținătorii victimelor gonesc sfâșiate între spitale, biserici, morgă, cimitir, aeroporturi, vămi de aici și de dincolo în agonie, în transă, într-o desprindere de ființa lor, parcă nevrând să se trezească, să dea piept cu realitatea. Unii au rămas prizonieri aceleiași stări autoinduse și impuse, alții încă mai speră, deși îi dor rănile copiilor lor mai presus de orice. Și cei care și-au îngropat copiii și cei care sunt alături de ei în spital, știu că nimic nu va mai fi ca înainte. 

Chiar și noi, ceilalți...

Sunt anunțate primele date oficiale, sunt apoi arestați primii suspecți, un primar de sector, altminteri persoană respectabilă și redutabil produs de tranziție made in Roumania, apoi proprietarii clubului unde s-a petrecut nenorocirea, trei tineri năuci și copleșiți de dimensiunea întâmplării, doi așa-ziși inspectori I.S.U., organizatorii evenimentului, specialiștii în efecte pirotehnice, iar cu acest prilej am aflat, evident, pe surse, că singularul substantivului artificii este artificie și un noian de alte grozăvii, de la cele lingvistice la cele cu pretenții științifice, cum ar fi penibilele experimente destinate, chipurile, să ne lumineze, pe noi și pe anchetatori.

Bieții supraviețuitori, nevătămați sau răniți, se simt norocoși, dar sunt copleșiți de vina de a fi în viață când prietenii lor nu mai sunt. Familiile celor morți sau grav răniți, încep să se dezmeticească și să acuze și nu pot să își reprime sentimentele de durere ucigătoare și resentimentele față de cei care s-au salvat, poate, călcând peste cadavrele copiilor lor. 

Strada, spasmodic trezită din letargie, reinervată ca un picior de broască la disecție, cere să cadă capete și arată cu degetul spre cei care reprezintă Sistemul. Cine sunt aceștia? Cine i-a adus acolo de unde ar trebui coborâți și târâți spre eșafod? Cine le-a permis să devină Sistemul? Ce putem să le cerem unor indivizi care au avut decât de luat, niciodată de dat?

Simțim eterna sete de sânge, într-o țară în care miroase încă a carne arsă.

Tot ce vrem cu adevărat din când în când este să cadă niscaiva capete. Și asta doar când ne ajunge cuțitul la os. Apoi ne trece și uităm că se poate întâmpla din nou. Ni s-ar putea întâmpla chiar nouă. Nu cred că cei care trec acum prin acest coșmar, s-au gândit vreodată că nu-și vor mai vedea copiii nicicând sau îi vor avea în fața ochilor altfel.

E ca la Revoluție, e ca atunci când câinii au sfâșiat un copil, e ca atunci când niște bestii au violat o fată sau au tăiat coada unui câine, e ca la fiecare oroare care ne tulbură viața, altminteri confortabilă?!

Ce să facem?, Asta este!, Mergem înainte! Așa e viața! Așa e la noi!, Oricum nu se schimbă nimic...!

Sunt veșnicele lamentații care ne fac să putem trăi în continuare în și cu noi înșine, să ne absolvim de orice vină.

Destinul și Sistemul sunt în această țară două entități imuabile. Este drama sub care stă țara asta, întotdeauna la mâna sorții care nu i-a fost chiar mereu potrivnică, câtă vreme sistemul a înfrânt președinți și ne joacă în picioare după bunul său plac.

Care este atunci, dragi concetățeni veșnic buimaci și resemnați, rostul protestului vostru? 

Cum credeți că vă puteți lupta câtă vreme plecați la bătălie simțind deja gustul amar al înfrângerii.

Sistemul nu este implacabil, oricare ar fi el, mai trainic sau mai șubred, pentru că este făcut din oameni. Sistemul suntem noi. Au fost și sunt și cei din Colectiv, și părinții, și bunicii, și prietenii lor, și noi toți, îngenuncheați, cutremurați sau indiferenți în fața acestei tragedii, dar și de culpa colectivă în care ne aflăm. E important să înțelegem întâi asta.

În ceea ce privește Destinul...?! El este cu adevărat imuabil, E important să înțelegem și asta, mai cu seamă că lucrurile se întâmplă uneori pur și simplu, alteori pentru că sunt lăsate la voia întâmplării, iar alteori pentru că trebuie...

Dintre toți tinerii acestei țări au fost Ei. Dintre toți copiii frumoși, deștepți, educați, adorați au fost Ei. Dintre toți părinții, loviți au fost ai Lor. Dintre toate cluburile care funcționează la fel de găunos, a fost cel în care se aflau Ei. Atunci, acolo, așa...

De când s-a întâmplat am avut o senzație stranie, dar învăluită în liniște și în lumină, de parcă cineva, ceva, i-ar fi decupat din această lume și i-ar fi absorbit într-o altă dimensiune, E greu de explicat și am lăsat să se decanteze lucrurile ca să-mi pot explica mai bine ce simt. E ceva aproape metafizic. Poate fi un exercițiu de consolare pentru cei care îi plâng, dar i-am simțit ca pe niște oameni aleși, ca pe o pasăre Phoenix, ca și cum ar fi atins nirvana, starea de catharsis, ca pe Cei aleși pentru un sacrificiu pe temelia căruia să se clădească...

Ei, Cei aleși,  noi, Cei rămași...

.