De douăzeci și trei
de ani, ieșiți dintr-o letargie ale cărei cauze nu le voi decela acum, avem o
jucărie nouă: democrația. Așa cum
fac mai mereu copiii, fascinați de ceea ce și-au dorit mult timp, cum am
primit-o, am și stricat-o. La noi, democrația a fost compromisă încă din
copilărie, pentru că nu am știut s-o folosim, nu știam regulile jocului, iar
cei care le cunoșteau nu au avut nicio intenție, nici să ni le spună, nici să le
respecte. Așa că totul a început prost și continuă la fel. Din când în când, ne
jucăm de-a democrația, ducându-ne la vot. Sau nu. Votăm aiurea, la întâmplare,
după cum trăim zi de zi, la întâmplare. Facem totul în joacă, niciodată serios,
niciodată asumat, ca și cum n-ar fi vorba despre noi, despre viitorul nostru.
Ne ducem existența din compromis în compromis, călăuzindu-ne după devize
șubrede, care nu ne obligă nicicum să ne angajăm în fapte, în concret: „Lasă!”
sau „Lasă, că ne descurcăm noi!” sau „Merge și așa!” sau „Vedem noi ce-om face!”
sau „Asta e!” sau „Românul se descurcă întotdeauna!” sau „Viața merge înainte,
noi să fim sănătoși!” sau „De ce să votăm, când toți sunt la fel!” etc. Le
detest pe toate, după cum detest și generalizările. Nu cred nici pe departe că
românii reprezintă cel mai neisprăvit popor din lume. Din păcate, nici cel mai isprăvit. Detest și clișeele, cele mai
multe dintre ele, create și reiterate de politicieni și de presă. O altă limbă
de lemn, despre care voi scrie altădată.
Acum însă,
încerc să înțeleg cum eu, în pofida felului meu militant de a fi, nu m-am
simțit câtuși de puțin sedusă de protestele din ciclul Roșia Montană. Le consider doar niște alte exerciții de pseudodemocrație.
Și nu pentru că i-aș suspecta pe cei care le-au generat și le întrețin, în
întregul lor, de intenții ascunse, de faptul că sunt plătiți sau aserviți unor
forțe oculte. Nu, și în niciun caz, nu pe toți. Mi-a plăcut oarecum decența
lor, spiritul civic, ecologist, al demersului lor. Totul părea demn de un
protest de dimensiuni democratice. Dar nu e. Este doar cinic. Și așa l-am
perceput chiar din zorii lui, când cei adunați acolo protestau împotriva
proiectului, iar cadavrul unui copil sfârtecat de câini zăcea întins pe
catafalc. Pentru ce Dumnezeu ardem întotdeauna etapele? De ce nu ne adunăm toți
cei cu minte și cu bună-credință pentru a cere ceea ce ne poate schimba în mod
fundamental viața? Pentru a cere alți conducători sau pentru a le cere ăstora
să fie așa cum trebuie să fie, dacă tot nu găsim alții. De ce nu ne pasă cu
adevărat de copiii noștri și de ce se va întâmpla cu ei? Amintiți-vă, dragi
congeneri și aflați acum, dragi compatrioți mai tineri, nenăscuți sau foarte
mici în 1989, că obișnuiam să-i acuzăm pe părinții și pe bunicii noștri de
nepăsare, de slugărnicie, de acceptare obedientă a comunismului, de resemnare mioritică. Poate îmi spuneți, cum naiba
se cheamă ce facem noi acum?! Poate îmi spuneți și cum ne vom justifica noi, tăcerea, în fața copiilor noștri, peste puțin timp, când va veni scadența?!
Nu voi înceta
niciodată să cred că putem schimba lucrurile. Nu voi înceta niciodată să cred
în Educație și în faptul că doar
investind în sistemul de învățământ, vom schimba în bine fața hâdă a acestei
țări. De aici trebuie să începem. Cu oameni educați, cu alți politicieni, nu cu
niște veșnic reciclați. Și după ce strângem gunoiul și gunoaiele, după ce învățăm să vorbim corect, măcar românește, dacă
nu și în alte limbi, după ce învățăm să nu mai scuipăm pe stradă, să strângem
rahatul câinilor pe care îi iubim atât de mult și să- i ținem cum și unde trebuie,
să circulăm pe dreapta, să ne închidem telefonul la un spectacol, să ne cerem
scuze când greșim, să nu ne mai tragem de șireturi, să stingem lumina când
ieșim din încăpere, să folosim tomberoanele, să ne spălăm pe dinți și nu numai,
să nu mai strivim oameni pe trecerea de pietoni, să nu mai depășim linia continuă,
putem să protestăm și pentru neînceperea exploatării aurifere de la Roșia
Montană, și împotriva exploatării gazelor de șist și pentru cauza refugiaților
de aiurea, și pentru drepturile copiilor somalezi și pentru urșii koala și
pentru tot ce mai rămâne de făcut pe Pământ și dincolo de el. Altminteri, este
cinic și de prost-gust să protestezi cântând la harpă, cu bebeluși în
cărucioare Peg Perego, după ce ți-ai parcat superbul Audi Q7, alb și cu
tapiserie grena, cât mai aproape de locul manifestației. Este un demers ridicol
și lovit de nulitate. Atât pentru cei care sunt acolo pentru că dă bine să fii în tendințe, cât și pentru cei cu adevărat devotați cauzei și
pentru care îmi pare, sincer, rău.
Așa că, dragii
mei, pentru mine, ceea ce am văzut, și nu doar stând în fața televizorului, a fost un
exercițiu de mondenitate, de exhibiționism public, trendy și fancy, la fel
de fals ca nunta fetei de plastic cu băiatul de mușchi, ca spiritul ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române, ca
fair-play-ul din fotbalul autohton, ca evlavia pelerinilor pe la diverse moaște, ca
independența Justiției, ca iscusința într-ale capitalismului a magnaților
români, ca eliberarea unui roi de fluturi exotici de pe groapa de gunoi de la
Glina, ca dragostea nețărmurită, clamată isteric, pentru câinii maidanezi, ca
penitența lui Becali, ca ultimul mandat al lui Băsescu sau ca lucrarea de
doctorat a lui Ponta. Ca însăși dimensiunea europeană a democrației din România.