Despre abjecție și dejecție

Eroii nu au vârstă... Și nici imbecilii, nici lașii, nici ticăloșii, nici nebunii. Prima aserțiune amintește de titlul unui film de pe vremuri. Cea de a doua, nu. E o concluzie din viață și știți doar, că viața bate filmul. Vă amintiți că era și o emisiune cândva, prezentată de o mare doamnă, venită de niciunde, dar ajunsă totuși, undeva și devenită un model pentru toate gospodinele, coafeze, casiere și vânzătoare din România? Era o duduie fâșneață, care își făcuse un titlu de glorie din faptul că nu avea studii, dar știa să facă o mulțime de lucruri. Duduia a dispărut din peisajul mediatic românesc, din fericire, într-un  sfârșit, însă a lăsat o dâră greu de șters și a creat multe clone. În locul ei și al altor câteva asemenea prezențe inspiratoare, media românească extrem de fertilă a produs alte modele morale care se bântuie televiziunile, internetul, dau sentințe, știu totul, varsă fluvii de cerneală virtuală pe Facebook, rostogolesc vorbe în talk-show-uri  sterile. Și imaginați-vă numai cât de goală și de lipsită de repere ar fi viața noastră de film fără toate aceste figuri care ne luminează permanent, care nu cunosc odihna și care și-au pus toată energia și mintea în slujba acestui popor troglodit, postând, perorând, prostind, provocând.

Nu vă gândiți cumva că aceste modele morale sunt profesori sau medici de vocație, preoți misionari, ingineri care inovează, țărani care de când se știu trudesc în anonimat, pompieri sau soldați care au salvat sute de oameni fără să-i știe cineva, tineri care învață sau creează. Nicidecum, pentru că modelele  trebuie să apară pe sticlă, să posteze pe Facebook, să fie cunoscute, urmate, adulate. Un model pentru generațiile de tineri debusolați n-ar fi putut fi Aurelia Ion pentru că, deși era frumoasă, era și deșteaptă, și tenace, și nesiliconată, și... neștiută?! Unde să scormonești ca să găsești asemenea modele? Vocația jurnaliștilor este să creeze din nimic vedete, să umfle păpuși gonflabile, să înfiereze cu o înverșunare demnă de o cauză mai bună câteva cazuri penale de doctori sau de dascăli, care incontestabil, există, dar de care ar trebui să se ocupe, odată semnalate, justiția. Nu contează restul, cei mai mulți, care duc anevoie pe umeri toată această țară. Îi vedem doar când se prăbușesc avioane, când o viață este salvată miraculos sau când copiii români ating performanțe de neimaginat într-o țară care pare să nu mai dea doi bani pe știința de carte. Amintiți-vă cum ani la rând, bietul Adrian Iovan a fost un subiect de presă interesant, doar pentru pensia nesimțită și pentru  mariajul cu o figură mondenă care, chipurile, i-a adus celebritatea. Se pare că, indirect, și moartea. El era doar soțul sau asasinul cu sânge rece, nu pilotul, nu bărbatul care a dat o lecție tuturor celor care se pretind bărbați în România. Doctorul Calu era cunoscut pentru relația cu o altă vedetă, doctorul de la Oradea pentru o escapadă amoroasă, cât despre ceilalți nu se știa nimic. Fără îndoială, se vor afla numaidecât și despre ei o mulțime de grozăvii, pentru că simțul civic al presei din România nu adoarme niciodată. Nimic mai simplu pentru marii noștri jurnaliști, maeștri ai demitizării.

Revenind la modelele care dau lecții poporului român, nu ar fi nicio problemă dacă vorbele lor ar lăsa nu dâre, ci urme groase și fetide. Pentru că abjecția miroase, ca și dejecțiile pe care le revarsă în valuri. Sunt politicieni, sunt vedete, sunt jurnaliști, sunt actori, sunt bloggeri, facebookeri, formatori de opinie. Ies necontenit în spațiul public. Își flutură abjecția pe care o vând scump drept moralitate, și în urma lor, se nasc sute de mii de comentarii inepte, agramate, mustind de frustrare, ale unor indivizi care le împărtășesc ideile, pentru că pe ale lor nu le au. Și urmându-și modelele care se răfuiesc mereu cu cineva și, firește, între ele, pentru supremație, isteric, zgomotos, grobian, agresiv, cohortele de adulatori se împart de asemenea în tabere. Regulile jocului sunt dictate de vremuri și de vreme căci, vorba cronicarului, vremile sunt nu sub om, ci deasupra lui. Și astfel, susținătorii lui Băsescu se luptă cu cei împotriva lui, iubitorii de câini cu discipolii eutanasierii, heterosexualii cu homosexualii. Apoi taberele se scindează și se regrupează, pentru că, inevitabil, unii se dezic de ceea ce au susținut, alții sunt și homosexuali și iubitori de câini, alții nu... . Uneori se coalizează și își amintesc, spre binele țării, firește, de profesorii și  de doctorii șpăgari și risipesc toată muniția într-acolo, cum toți au infinite frustrări legate de insuccesele școlare și de incursiunile inevitabile  și deseori nefericite în spațiul medical românesc. Dau fuga să-și desăvârșească studiile pe la vreo universitate- fantomă sau să se caute în vreo clinică austriacă și mai nou, turcească, pentru că oricum nu au niciun interes și nici vreo pricepere în a face ca sistemul educațional sau cel medical din România să funcționeze. Cum ar mai putea să-și împăneze biografia cu titluri sforăitor de false?! Cum ar mai putea să ne destupe la minte, după ce s-au înghiontit cu prostimea la ușa vreunui medic de renume care mai poate fi și indispus în ziua respectivă?!

Printre ei se mai nimeresc, din greșeală  sau din prostie, și inocenți, precum Oana Pellea sau Mircea Solcanu, care în dragostea lor nețărmurită pentru câini, cu mintea tulburată de neputință și de indignare, se trezesc vorbind ori postând, afirmații sinistre. Doamna Pellea – altminteri o persoană remarcabilă – ne transmite de la înălțimea moralității ei zdrobitoare, că penibilul e penibil și ne definește martirajul. Cu respect nedisimulat, real, i-aș spune că răfuiala ei nu trebuie să se îndrepte împotriva familiei Anghel, oricum răvășite de ce i s-a întâmplat și incapabile să-și gestioneze cum am vrea sau am găsi noi de cuviință noi, demersurile. I-aș mai spune că sunt pe deplin de acord cu ceea ce scrie dumneaei și că, da, penibilul e penibil . La fel  a fost și atunci când dumneaei a coborât din sfera înaltă a probității morale și profesionale, amestecându-se în tărâța unei telenovele sau a unei reclame. Sau unora dintre noi li se acceptă astfel de derapaje?!... Firește, nu a fost vorba despre lăcomie, despre penibil, nici despre lipsă de bun-simț.

 În ceea ce-l privește pe domnul (?) Solcanu, probabil a fost vorba despre o toană de isterie, despre un exces de bomboane fondante sau despre vreo pereche de pantaloni de un mov prea banal și în turul cărora nu și-a înfipt colții niciun maidanez. Dumnealui este doar un caz patologic și trebuie tratat ca atare. Sau cu medicamente. Grav este însă că trebuie să ținem piept cohortelor  de indivizi emanați de importantele și de impozantele modele morale. Gâzi, turcești, tatoi, vadimitudori, cristoi, chireaci, ciuvici, ponți, băsesci, huizi, udri, macovei, lăzăroi, măruți, rădulesci, danebudene, pori, predoi, ciutaci, ebe, rareșbogdani, radumorari, tatulici și mulți alții, mulți, dar totuși atât de puțini față de noi ceilalți. Nu-i cunoaștem și sper că nu-i vom cunoaște niciodată. Iubesc anonimatul și doar astfel au ceva în comun cu eroii?! Nici ei, nici ceilalți nu își asumă nimic. Unii din lașitate, alții pentru că nu mai pot. Unii se luptă adăpostiți de tranșee virtuale în care nu moare nimeni, niciodată. Ionuț Anghel și Aurelia Ion și Adrian Iovan și atâția alții au murit știuți sau neștiuți, jeliți sau nejeliți, pentru ca toți acești abjecți să-și  poată revărsa asupra memoriei lor și asupra noastră dejecțiile.

Și pentru că niciodată nu vor putea să se ridice până la înălțimea suferinței acestor OAMENI, neoamenii îi trag în noroiul lor, unde îi pot devora și silui pe deplin. Pentru că pe cadavre poți călca și cu cât sunt mai multe, te poți cățăra pe ele mai sus. Tot mai sus...