Când simt că
am nevoie de un răgaz de mânie.
Când mi-e
dor de mine însămi. De copilărie. De lumină. De veșnicie.
Mărțișorul
e un tărâm fermecat.
E un grăunte
de cuvânt pe care îl iei în palmă, strângi pumnul, închizi ochii și intri în
poveste.
E căsuța din
copacul unei povești cu ramurile în grădina lui Dumnezeu. O poveste care se
deapănă la hotarul dintre veghe și somn. O poveste pe care o spun toate cele ce
viețuiesc aici. O spun iarna ciorile, adumbrind grav crengile împovărate de
moină. O spun vara cireșele, mustind de soare. O spun toamna viespile de lumină,
dospind prin foile de nuc. O spun primăvara petalele și mugurii și vântul,
jucându-se de-a mama, tata și copiii.
Mărțișorul
e serenitate și e perenitate.
E Povestea poveștilor și Poemul poemelor.
Nu are
început și nici sfârșit.
E însuși
Cuvântul ieșit din ființa neființei.
E miezul
lucrurilor lumii acesteia și ale lumii de dincolo. E viața fără de moarte și tinerețea fără de bătrânețe a unui
om cu capul în nori și cu picioarele pe pământ, care a ieșit din povestea pe
care a scris-o, pentru a se întoarce veșnic în ea. A scris-o pentru soția lui
multiubită, pentru copila lui cu nume de haiku, pentru băiețelul lui năzdrăvan,
trecut și el în veșnicie, a scris-o pentru îngeri, pentru cireși, pentru
greierii care îi prohodesc mormântul.
Mărțișorul
nu miroase niciodată a moarte. E viu într-un fel numai de el știut. Trăiește în
zăpada pe care o adulmecă nările ațipite întru somn fără sfârșit ale lui
Zdreanță, în șoaptele vântului hoinărind prin livadă, în clevetelile bondarilor
morocănoși, sfădindu-se neobosit cu vrăbiile gureșe, în aroma mirodeniilor
ascunse în șorțul Paraschivei Arghezi, în bobul de ambră zaharisită de pe trunchiul
unui cireș sădit de ea, în genunchiul julit al lui Baruțu, în rochița înspumată
a unei fetițe nonagenare.
Mărțișorul
trăiește în pașii tuturor celor care l-au străbătut și renaște sub
pașii celor care îl străbat acum. Ai copiilor de odinioară și de astăzi. E
vrăjit și vrăjitor. Îți poate fura visele și neliniștea, pe nesimțite, fără să
îți tulbure ființa. Doar rotunjindu-ți-o. Te adapă cu pace și cu lumină, te
hrănește cu miere, cu cireșe, cu povești.
Îți atinge sufletul pentru totdeauna cu degete albe și roșii.
Mărțișorul
trăiește în lucrurile care îl umplu și care odihnesc acolo, în absența
stăpânilor, într-o deplină și intrinsecă ființare, pentru vecie, la locul lor.
Locul lor e dincolo de viață și de moarte. Altundeva. Timpul lor curge înainte
și înapoi. Altcumva. Ca și povestea pe care o spun toate aceste lucruri. Și Povestea
e tot ce rămâne de spus. Celor mici și celor mari. Spre neuitare.
