Cei aleși...
Pragmaticii spun că au găsit ce au căutat.
Bigoții spun că erau sataniști așa că și-au meritat soarta.
Fataliștii vestesc Apocalipsa iminentă, în timp ce adepții teoriilor conspiraționiste dezvăluie la ore de maximă audiență că totul a fost o diversiune scăpată de sub control, menită să distragă atenția de la derapajele din politică.
Părinții care și-au îngropat copiii frumoși cu trupurile mutilate plâng fără contenire și nu mai găsesc niciun sens existențial.
Nostalgicii epocii de aur văd în această tragedie, palma târzie, dar usturătoare dată capitalismului deșănțat, în care ca o blasfemie, intelectuali decadenți se adunau underground într-un loc al cărui nume sună ca o ironie a sorții -Colectiv (sic!)- unde cândva, oameni ai muncii adunați de la sate la orașe construiau socialismul, trudind pentru a încălța Occidentul, pe când țăranii își munceau pământurile luate cu japca de stat, la C.A.P., adică la... colectiv.
Bunicii încă în viață ai tinerilor morți își plâng bătrânețile amare în care le-a fost dat să-și vadă nepoții frumoși, crescuți cu dragoste, trecuți la cele veșnice.
Filopesediștii spun că forțe oculte au înscenat totul ca să le cadă guvernul și să destabilizeze țara. Investigatorii, formatorii de opinie și jurnaliștii autoproclamați, de senzațional „degrabă vărsători”, le răscolesc victimelor cenușa, amintirile, biografia, le pun sare pe rană celor care îi jelesc și celor care au supraviețuit, pentru că ei au aflat pe surse adevărul.
Aparținătorii victimelor gonesc sfâșiate între spitale, biserici, morgă, cimitir, aeroporturi, vămi de aici și de dincolo în agonie, în transă, într-o desprindere de ființa lor, parcă nevrând să se trezească, să dea piept cu realitatea. Unii au rămas prizonieri aceleiași stări autoinduse și impuse, alții încă mai speră, deși îi dor rănile copiilor lor mai presus de orice. Și cei care și-au îngropat copiii și cei care sunt alături de ei în spital, știu că nimic nu va mai fi ca înainte.
Chiar și noi, ceilalți...
Sunt anunțate primele date oficiale, sunt apoi arestați primii suspecți, un primar de sector, altminteri persoană respectabilă și redutabil produs de tranziție made in Roumania, apoi proprietarii clubului unde s-a petrecut nenorocirea, trei tineri năuci și copleșiți de dimensiunea întâmplării, doi așa-ziși inspectori I.S.U., organizatorii evenimentului, specialiștii în efecte pirotehnice, iar cu acest prilej am aflat, evident, pe surse, că singularul substantivului artificii este artificie și un noian de alte grozăvii, de la cele lingvistice la cele cu pretenții științifice, cum ar fi penibilele experimente destinate, chipurile, să ne lumineze, pe noi și pe anchetatori.
Bieții supraviețuitori, nevătămați sau răniți, se simt norocoși, dar sunt copleșiți de vina de a fi în viață când prietenii lor nu mai sunt. Familiile celor morți sau grav răniți, încep să se dezmeticească și să acuze și nu pot să își reprime sentimentele de durere ucigătoare și resentimentele față de cei care s-au salvat, poate, călcând peste cadavrele copiilor lor.
Strada, spasmodic trezită din letargie, reinervată ca un picior de broască la disecție, cere să cadă capete și arată cu degetul spre cei care reprezintă Sistemul. Cine sunt aceștia? Cine i-a adus acolo de unde ar trebui coborâți și târâți spre eșafod? Cine le-a permis să devină Sistemul? Ce putem să le cerem unor indivizi care au avut decât de luat, niciodată de dat?
Simțim eterna sete de sânge, într-o țară în care miroase încă a carne arsă.
Tot ce vrem cu adevărat din când în când este să cadă niscaiva capete. Și asta doar când ne ajunge cuțitul la os. Apoi ne trece și uităm că se poate întâmpla din nou. Ni s-ar putea întâmpla chiar nouă. Nu cred că cei care trec acum prin acest coșmar, s-au gândit vreodată că nu-și vor mai vedea copiii nicicând sau îi vor avea în fața ochilor altfel.
E ca la Revoluție, e ca atunci când câinii au sfâșiat un copil, e ca atunci când niște bestii au violat o fată sau au tăiat coada unui câine, e ca la fiecare oroare care ne tulbură viața, altminteri confortabilă?!
Ce să facem?, Asta este!, Mergem înainte! Așa e viața! Așa e la noi!, Oricum nu se schimbă nimic...!
Sunt veșnicele lamentații care ne fac să putem trăi în continuare în și cu noi înșine, să ne absolvim de orice vină.
Destinul și Sistemul sunt în această țară două entități imuabile. Este drama sub care stă țara asta, întotdeauna la mâna sorții care nu i-a fost chiar mereu potrivnică, câtă vreme sistemul a înfrânt președinți și ne joacă în picioare după bunul său plac.
Care este atunci, dragi concetățeni veșnic buimaci și resemnați, rostul protestului vostru?
Cum credeți că vă puteți lupta câtă vreme plecați la bătălie simțind deja gustul amar al înfrângerii.
Sistemul nu este implacabil, oricare ar fi el, mai trainic sau mai șubred, pentru că este făcut din oameni. Sistemul suntem noi. Au fost și sunt și cei din Colectiv, și părinții, și bunicii, și prietenii lor, și noi toți, îngenuncheați, cutremurați sau indiferenți în fața acestei tragedii, dar și de culpa colectivă în care ne aflăm. E important să înțelegem întâi asta.
În ceea ce privește Destinul...?! El este cu adevărat imuabil, E important să înțelegem și asta, mai cu seamă că lucrurile se întâmplă uneori pur și simplu, alteori pentru că sunt lăsate la voia întâmplării, iar alteori pentru că trebuie...
Dintre toți tinerii acestei țări au fost Ei. Dintre toți copiii frumoși, deștepți, educați, adorați au fost Ei. Dintre toți părinții, loviți au fost ai Lor. Dintre toate cluburile care funcționează la fel de găunos, a fost cel în care se aflau Ei. Atunci, acolo, așa...
De când s-a întâmplat am avut o senzație stranie, dar învăluită în liniște și în lumină, de parcă cineva, ceva, i-ar fi decupat din această lume și i-ar fi absorbit într-o altă dimensiune, E greu de explicat și am lăsat să se decanteze lucrurile ca să-mi pot explica mai bine ce simt. E ceva aproape metafizic. Poate fi un exercițiu de consolare pentru cei care îi plâng, dar i-am simțit ca pe niște oameni aleși, ca pe o pasăre Phoenix, ca și cum ar fi atins nirvana, starea de catharsis, ca pe Cei aleși pentru un sacrificiu pe temelia căruia să se clădească...
Ei, Cei aleși, noi, Cei rămași...
