Vizante...
Un nume cunoscut, foarte cunoscut, chiar dacă mulți nu știu prea bine cine e, ce face sau de unde să-l ia. E ceva... vedetă, apare la televizor, parcă l-am văzut în reclama aia cu actrița aia, prin niște filme, parcă prezenta o emisiune de umor...?! Mulți nu prea știu exact cine e și de ce ar ști, când mulți nu știu nici cine e Ștefan cel Mare și el mic la stat, mare la sfat.
Îl cheamă Marius Florea, i se spune Vizante..., și, da, îl știm de la televizor, din reclama aia cu Maia, Morgenstern, ... desigur!, din Filantropica, din E pericoloso sporgersi, din emisiunea Apropo TV, din momentele de umor ale grupului Vouă, îl știm și de la teatru - cei care ne ducem (!) - iar unii îl cunosc pe viu, pentru că - slavă Domnului! - e unul dintre marii actori români în viață.
E drept, mulți apar la televizor și puțini au ce căuta acolo.
Oamenii îi văd și fără să mai conteze cine sunt sau ce fac, îi amestecă, îi digeră lesne, anevoie, nu mai contează, îi devorează, își umplu mintea cu ei,cu isprăvile lor și îi numesc, la grămadă, vedete. Discernământul nu este însă nici apanajul, nici sarcina publicului consumator de mass media.
Și nici scopul acestui articol despre Vizante, ... Marius Florea Vizante.
Iar el nu e unul dintre cei despre care n-ar trebui să știm. Dimpotrivă. Locul lui e la televizor, pe scenă, printre oameni, în fața lor, pentru că e un genial actor român contemporan, e un foarte bun scriitor, e într-adevăr o persoană publică și merită acest statut, e un om în carne și oase, tânăr, fermecător, deschis.
Pe sticlă ( oribilă sintagmă ?!) pare vanitos, superficial, suficient sieși, intangibil, capricios, așa ca ... vedetele.
Pe viu e punctual, riguros, serios, timid, empatic, expansiv, sentimental, luminos, are un spirit ludic, dar și profund reflexiv. Și toate astea îi vin de minune.
A acceptat necondiționat, fără emfaza de care l-ai putea bănui, să vină în mijlocul unor copii dintr-o școală bucureșteană de cartier și să dăruiască din timpul, din amintirile, din întâmplările, din împlinirile, din eșecurile, din vocația lui paternă, civică, actoricească, fără a lăsa vreo clipă impresia că le irosește, el cel aflat undeva, sus, condescendent cu cei de jos.
Le-a vorbit copiilor mei, copiilor noștri, despre copilăria lui, despre cum trebuie să-ți trăiești frumos această vârstă și întreaga viață, despre modele, despre antimodele, despre valoare și nonvaloare, despre succes și ratare, despre condiția de vedetă, în accepția corectă, despre condiția actorului, a intelectualului și despre arta de a fi și de a rămâne om. Pentru că, în pofida faptului că nu este un om înalt, Vizante este un om mare, iar dimensiunea umană nu poate fi disimulată. Nici chiar de către un actor genial.
Aceasta a fost Lecția de vocație. O nouă lecție din Lectiile noastre de viață.
A fost despre vocația găsită, cultivată, practicată, împărtășită.
Copiii l-au privit fascinați, l-au ascultat, l-au înțeles și au aflat cine este. Atât cât la trebuie, pentru a ști cine este Vizante și pentru a le spune și altora.
Peste un timp, le-am cerut copiilor să scrie un eseu despre o întâmplare memorabilă care simt ei că i-a marcat, că și-a pus amprenta cumva asupra modului lor de a gândi, de a vedea lucrurile, viața, pe ei înșiși...
O elevă a scris mișcător, onest, splendid, despre o întânire care a impresionat-o cel mai mult, care i-a rămas în minte și în suflet. A fost cea cu actorul Marius Florea Vizante. A citit eseul și mama elevei mele și, emoționată, i l-a trimis și tatălui aflat departe de casă...
Restul e ... tăcere!
