La aniversară...
15 ianuarie 2017...
Alt miez de iarnă în care ne amintim de Eminescu. Fiecare în felul său.
Unii într-un noian deșănțat de vorbe goale. Unii în tăcere smerită. Unii, nicicum.
Altă iarnă a vrajbei noastre în care Eminescu este șters de colb, coborât de pe soclu sau urcat pe un altul pe care nu și l-ar fi dorit niciodată, adus asemenea moaștelor în fața națiunii, pomenit pe la toate evenimentele televizate ori nu.
Nu e neapărat rău că e așa și ar fi splendid dacă toate s-ar face cu măsura cuvenită, nu pentru că e mort - chiar de mai bine de un veac -, nu pentru că este primul scriitor care a dat culturii noastre o dimensiune universală, nu pentru că ne-am pune degrabă în cap toată suflarea străbătută de filonul național, nu pentru că e valoarea noastră, simbolul nostru, Luceafărul intangibil sau pentru că trebuie să-l păstrăm cu pioșenie mai presus de cele lumești.
Eminescu nu e o instituție, Eminescu nu e cel mai mare poet român, un vizionar, o figură iconică, chipul frumos al unui destin tragic, poetul-nepereche al unui popor care nu l-a meritat, geniul care ne bântuie manualele și eșecurile școlare, izvor nesecat de citate pentru semidocții de tot soiul, cel despre care toți cred că știu totul ca despre politică sau fotbal.
Eminescu e imuabil, e esență de lumină, e Poetul, e Poezia însăși, e iubirea în stare pură.
Îl iubesc pe Eminescu dincolo de viață și de moarte, pentru că îl înțeleg și îl cunosc de când mă știu.
Îmi învăț copiii să-l iubească, citindu-l. Să-l prețuiască, înțelegându-l și iubindu-l, nu pentru că li se spune că trebuie.
Eminescu face parte din mine, din noi toți, ne definește ca oameni, ca națiune.
Cu fiecare zi ce trece, cu fiecare vers, cu fiecare întâmplare a ființei mele, a ființei noastre, învăț să-l iubesc mai mult.
Dincolo de el, Toate-s vechi și nouă toate...
Eminescu rămâne iubire.
