Cu ceva ani în urmă, la aniversarea școlii în care am învățat, am fost rugată să scriu câteva amintiri despre locul acela, despre oamenii lui, despre anii petrecuți acolo. Am dat întâmplător peste aceste amintiri bine împăturite și așezate într-un colț de sertar virtual, în care vremile ne ademenesc să așezăm Școala însăși. Ce s-a întâmplat în anii care s-au scurs (vreo șapte)? Mai nimic, totuși atâtea... ! Parte dintre cei amintiți acolo li s-au alăturat celor drepți, în rest nu am nimic de schimbat la acest articol. Tot ceea ce am gândit atunci, gândesc și acum.
Eseu despre dascălii – pălmași
Au trecut mai bine de treizeci și cinci de ani de când am pășit ca elevă în școala pe care o sărbătoriți zilele acestea. Mă bucur nespus și vă felicit pentru această inițiativă nobilă și necesară. Atât instituția, cât și cei care au slujit-o și o slujesc, merită cu prisosință această sărbătoare. Este, în fond, un omagiu adus Școlii românești ca matrice a ființei noastre, pentru că Școala din Nicolae Bălcescu, Bacău reprezintă un model, un reper. Nu scriu vorbe mari și goale. Scriu vorbe simțite și rostite de multe ori și în fața prietenilor, a colegilor și a elevilor mei bucureșteni, cu mândrie, pentru că nu am avut nicicând complexul unui copil care a crescut și a învățat la țară. Am iubit anii de generală mai presus de orice experiență pedagogică trăită ulterior, ca elevă de liceu, ca studentă și acum, ca dascăl. Acolo și atunci m-am simțit ocrotită, ajutată să mă construiesc, să mă formez ca om și ca intelectual. Am iubit și iubesc deopotrivă școala veche în laboratorul căreia făceam orele de biologie și unde a învățat și bunica mea, școala nouă cu dușumele mirosind a motorină, cu galerii sculptate, cu draperii și cu fețe de masă cusute la orele de lucru manual, cu livada în care făceam orele de agricultură și din duzii căreia tăiam crengi pentru viermii de mătase pe care îi creșteam în vacanța de vară, cu serbările, cu lecțiile deschise, cu uniformele apretate, cu lungile și arămiile săptămâni de practică agricolă, cu excursiile și cu toate întâmplările de poveste ale acelei vârste. Am iubit cu asupra de măsură dascălii – pălmași care m-au călăuzit în acea aventură de opt ani, Oamenii aceia dăruiți și binecuvântați care s-au aflat acolo pentru că acolo le fusese dat să fie, pentru mine, pentru colegii mei, pentru o întreagă comunitate. Ei dau sens și acum devenirii mele, ei reprezintă fundamentul, ei sunt Apostolii, cei care au durat ceva ce a rămas în timp. I-am iubit și i-am respectat, nu doar pentru că așa am fost educată, nu doar pentru că erau prietenii și colegii mamei, ci întâi de toate pentru că meritau și impuneau respect într-un mod atât de firesc, pentru că știau carte, pentru că îți respectau profesia . Sunt mâhnită că Școala românească de astăzi nu mai formează astfel de pedagogi, că elevii de acum au din ce în ce mai puțin parte de asemenea modele, că nimănui în afară de noi, cei de la catedră, nu pare să-i pese de ce se va întâmpla peste ani, de cât de amar vom deconta această nepăsare...
La finele unuia dintre multele
cursuri de perfecționare urmate, ni s-a cerut să scriem un eseu despre
pedagogul ideal. Personal, consider că nu există. Există însă oameni care se
apropie de această dimensiune, iar eu, în eseul meu, nu m-am putut gândi decât la preaiubita mea învățătoare, doamna Margareta Bălan, dulce și aprigă într-o alchimie doar de ea știută
și la minunații mei profesori, la doamna Elena
Neagu, diriginta mea cea riguroasă cu cei din jur, dar mai ales cu sine, la
doamna Glicheria Nica, o profesionistă intransigentă și
totuși atât de îngăduitoare cu stângăcia mea într-ale matematicii, la
profesoarele mele de limba română, fascinante, distinse, deștepte – doamnele Maria Bulucea, Maria Moldoveanu, Lia Hanga, la profesoara mea suavă și sclipitoare de limba
franceză, doamna Stela Grințescu, la
excepționalii profesori de educație fizică, atât de calzi, de neobosiți și de
dăruiți – doamnele profesoare Constanța
Cosma, Adriana Teterea și domnul
profesor Constantin Cosma, la causticul și talentatul domn de desen Mihai Bejenaru, la doamna Cornelia Prepeliță, la domnul Costache Leonte.
Nu pot să nu-mi amintesc, în egală măsură, cu dragoste, cu prețuire, cu recunoștință,
dar și cu amărăciunea că nu am mai reușit să le mărturisesc aceste sentimente,
de niște profesori minunați care s-au
petrecut - vorba scriitorului - din
lumea aceasta, demni, austeri, cultivați, eleganți, elevați, doamna Paula Barbău și domnul Gheorghe Rebegea, de frumoasa și buna
doamnă Maria Ciubotaru și de
fabuloasa doamnă profesoară Constanța
Dron.
I-am iubit și îi iubesc. Le țin minte nu doar numele, ci și gesturile, ticurile,
marotele, parfumul, hainele, capriciile, accesoriile, spiritul și
îi păstrez în memorie într-un mare și viu portet colectiv asemenea celor din
picturile domnului Bejenaru, dar
într-unul având ca fundal livada școlii
care astăzi nu mai e nici ea. E un portret încremenit în timp și poate de aceea
atât de viu...
Am în minte chipurile și siluetele altor dascăli minunați care au
înnobilat această școală cu munca, cu pasiunea și cu energia lor – doamnele
învățătoare Turcu, Doboș, Antimia, Chiorcea, Foltache, Antohi, Corniță, domnii
învățători Miron, Boca, Iacob, doamnele profesoare Neacșu,
Hurdubei, Curpăn,Timaru, Pașcu, Simon, domnii profesori Florea, Gherhard, Neagu, Miron, Georgescu și nu o pot uita pe minunata și atât de dăruita doamnă secretară Săndica Georgescu. E trist că mulți,
nedrept de mulți dintre ei nu mai sunt printre noi și le port încă o amintire
caldă, vie, pioasă.
Îmi amintesc de ei toți în fiecare zi, la catedră, dincolo de ea și
mai ales când mă refugiez în mine, în izbânzile și în eșecurile mele, în
amintirile propriilor elevi despre mine. Știu că o frântură din dascălii mei
transcende în tot ceea ce fac și las eu însămi în urmă. Pentru că m-au inspirat
și pentru că am învățat de la fiecare dintre ei câte ceva. Pentru că știau ceva
ce trebuie să știe orice profesor adevărat, ceva ce nu am mai întâlnit mai
târziu – să împărtășească din ceea ce știu cu generozitate.
Cred cu
tărie că dascălii mei și mulți dintre cei care au predat și încă mai predau la Școala din Nicolae Bălcescu sunt niște
repere intelectuale și morale, că nenumărați profesori bucureșteni ori de
aiurea, din școli de prestigiu, nu se ridică la nivelul de performanță
pedagogică al acestor dascăli-pălmași, în pofida titlurilor
sforăitoare și a dosarelor doldora de... maculatură,
că adevărata măsură a competenței este dată nu de ceea ce vrei să pari, ci de
ceea ce ești. Cred cu tărie în faptul că acest popor se va salva doar investind
în Școală, în Educație, în Cultură.
Cred că respectul se câștigă. Cred că oamenii sfințesc locurile prin care trec și că cine a afirmat că nimeni nu e de
neînlocuit, s-a înșelat amarnic. Predau de șaptesprezece ani în aceeași școală. Am rămas aici asemenea bătrânului domn Trandafir sau asemenea multora
dintre dascălii de la Nicolae Bălcescu, din vocație, din loialitate, dar și
pentru că am găsit aici ceva din copilăria mea și din cei care mi-au făcut-o
mai frumoasă, mai fertilă. O școală asemenea celei în care am
devenit. O părticică de Acasă. Știu că peste puțină vreme nu
voi mai simți astfel, pentru că totul se schimbă irevocabil. Au trudit și aici,
ca și acolo mulți dascăli-pălmași, am găsit și aici draperii din lemn sculptate
de un învățător măiastru trecut la cei
drepți, și fețe de masă brodate, și flori în ghivece smălțuite și copii
minunați și urmele uriașe ale pașilor lui Mircea Sântimbreanu, ori ale lui
Grigore Gheba și multe altele - oameni, lucruri, povești - pe care se găsesc
din ce în ce mai puțini în stare să le înlocuiască. Nimeni pe măsura lor, căci
altminteri...! Și iată cum îmi vin în
minte versuri de Cântarea României – iată ce înseamnă să fii tarat de un
regim?! – scrise cu majuscule patriotarde de Zaharia Stancu : „Mândră corabia, meșter cârmaciul”... Mă obsedează
aceste versuri, nu doar pentru că le-am auzit rostite triumfalist de sute de
ori, ci și pentru că mă regăsesc zi după zi, buimacă, pe puntea acestei corăbii. E în derivă de câteva decenii,
iar cârmacii sunt departe de a fi meșteri. Dar nu se cuvine să vorbim
despre oameni, ci despre Oameni
și nici despre dascălii de conjunctură,
ci despre Dascălii-pălmași, căci ei au dat și încă dau sens Școlii românești.
Mă înclin așadar în fața dascălilor mei și a celor asemenea lor care
le-au urmat, vă îmbrățișez pe toți, educatorii de ieri și de azi ai Școlii din Nicolae Bălcescu și vă doresc infinită seninătate și pace și sănătate și
răbdare.
Cu prețuire, prof. dr. Alina
Karina Nițu
