De ce vorbim cu diacritice și scriem fara

 

          E 5:07. Nu știu ce s-a întâmplat exact, dar m-am trezit brusc și m-am apucat să scriu pentru blogul meu pe care nici măcar nu știu dacă îl mai am?! Trebuie să mă apuc să-l caut printr-un cotlon de internet, prăfuit și ferecat în păienjenișul atâtor ani și al atâtor întâmplări, că, de când nu am mai scris ceva prin el (când și dacă-l voi găsi, voi vedea de când?!), s-au abătut asupra noastră toate relele. Și nici nu s-a isprăvit cu molima care ne bântuie de vreo doi ani, că ne-a năpădit războiul. Criză sanitară, criză financiară, criză energetică, criză umanitară, toate greu de îndurat pentru oamenii zilelor noastre, atât de înstrăinați de rosturile esențiale și intrinseci ale propriei ființări. Așa că nici nu mai contează ce spunem și cu atât mai puțin ce sau cum scriem. Iar războiul întru apărarea normelor lingvistice pălește în fața adevăratelor războaie care răvășesc acum umanitatea. Copleșită de imperativele acestor zile, alerg de la un post de televiziune la altul, hălăduiesc printre articole, postări, bloguri, năucită de informații contradictorii, de imagini șocante și captivă în neputința de a face ceva concret pentru a schimba lucrurile în bine. Corectez teste în care adesea scrierea cu diacritice este opțională. Citesc texte scrise prost și greșit și dezlânat de oameni care se pretind creatori de content, ascult oameni care se pretind formatori de opinie. Toți rostogolesc vorbe și sunt citați de alții care rostogolesc apoi aceiași termeni, aceleași sintagme, aceleași construcții sintactice care mutilează limba, firescul și expresivitatea ei. Toți spun ce au de spus ca și specialiști, oameni cu expertiză adicătelea, cu subiect și predicat, că una sau alta dintre părțile beligerante nu se riscă, pentru că nu se merită. Toți vorbesc despre reziliență, iar cuvântul narativ ca substantiv este vedeta oricărui talk-show care se respectă, cu invitați pe măsură. Care de care mai prețios și mai ridicol în prețiozitatea sa. Dar cui îi mai arde să sancționeze toate astea când se întâmplă lucrurile care le vedem și trăim vremurile care le trăim și datorită căreia oamenii suferă.

       Mă gândesc deseori cât de absurdă este pretenția mea de a vorbi și de a scrie corect, de a apăra bietele redute ale limbii române și de a-mi chinui elevii cu norme lingvistice, cu lecturi, cu exigențe didactice desuete, când ei trăiesc și vor trăi și mai abitir, într-o lume în care vor avea preț decât rețelele de socializare, iar oamenii și emoțiile lor vor fi decât holograme, chipuri fotoșopate, botoxate, emoticoane și gifuri. Elevii mei, ca toți copiii care se vor naște de acum încolo, vor trăi și vor iubi on-line, își vor cunoaște jumătățile pe aplicații de dating, vor mânca și se vor juca virtual, își vor petrece tot restul vieții lor pe telefon, pe consolă, pe tabletă și pe toate divaisurile care s-au inventat sau urmează să se inventeze, vor aplica la diverse facultăți de aici sau de-aiurea, dar neapărat pe IT, pe psihologie sau pe management, iar dacă vor intra cu dosar sau cu media de la bac, va fi cu atât mai bine. Lor, că țării n-are cum să-i meargă decât prost. Foarte prost.

     Dar nu le putem cere copilor noștrii, trecuți prin pandemie și prin școală on-line, copleșiți de generozitatea tehnologică inconștientă a unor adulți care au ars, la rândul lor și la greu, etapele și au fentat școala cât, și pentru că, s-a putut, nu le putem cere, cum spuneam (mă rog, scriam), să respecte norme de orice fel. Etice, vestimentare, sociale, școlare ori lingvistice. Cum le putem cere să nu copieze, într-o țară plină de plagiatori care se dau drept persoane respectabile. Cum le putem pretinde să-și deschidă camera când oameni de succes vânturați pe sticlă și-au clădit succesul cu camera și cu microfonul închise. De la cine să învețe copiii de astăzi ce înseamnă onoare, demnitate, asumare, empatie, bun-simț sau generozitate? Poate de la oamenii mari care nu-și recunosc niciodată vina. Sau poate de la cei care se năpustesc să golească rafturile de ulei, benzinăriile de combustibil, farmaciile de iod și bisericile de agheasmă, în general orice de... orice, numai să aibă ei, chiar dacă după le aruncă, le varsă, expiră sau dăunează grav sănătății. Poate de la mamele care își fac selfiuri anevoie cu unghiile de un stânjen și cu buzele mustind de acid hialuronic , poate de la tații care își bagă picioarele, și bine-ar fi de și-ar băga decât atât, în trafic, între două investiții imobiliare sau în fața vreunui bet, vorbind despre cum și unde s-o șteargă mai repede dacă se strică treaba. Ori poate de la bunicii care dacă nu sunt acasă la televizor, sunt prin autobuze sau la medicul de familie sau la niscaiva moaște sau la coadă pentru vreo ofertă. Toți oamenii mari plâng după ce-a fost și se plâng de ce este, dar niciunul nu-și pune problema că ce este se trage de la ce-a fost. Că de n-ar fi fost,...?!

    De aceea vorbim cu diacritice și scriem fara. Desigur, pentru că fonturile, computerul, telefonul, bla-bla-bla..., bine, dar când scriem de mână?! E greu de înțeles. E ca și cum am suferit o mutație genetică, după ce generații la rând au ignorat lucrurile esențiale. Pentru că bătaia ruptă din rai a fost înlocuită cu parentingul. Ca la noi, tot sărind etape. Pentru că nu ni s-a dat la timp peste mână, peste gură, peste memorie, peste creier, peste suflet, peste obraz. Pentru că oamenii mari din această țară au fost mereu prea ocupați cu ei înșiși ca să-i mai învețe pe oamenii mici. Pentru că oamenii mari din această țară au considerat întotdeauna că știu totul și că ei nu au nici nevoie, nici timp să-și bată capul cu lucruri insignifiante cum ar fi diacriticele. Gen.