Copilul – argument

De mai bine de o lună mă simt din ce în ce mai rău. Mă doare infernal totul. Mă doare sufletul, mă doare capul, mă dor ochii, mă doare conștiința. Nu pot să dorm, nu pot să mă bucur de drăgălășenia copilului meu, de zâmbetele lui, de întrebările lui, de bucuria lui năvalnică în fața întâmplărilor unei vieți pe care o începe și încearcă să o descopere pas cu pas. Sunt adesea paralizată de spaimă, pentru că nu știu ce să-i răspund și cum să-l ocrotesc atunci când nu e cu mine. Și nici când mi-e alături. Ce povești să-i mai spun, ce povețe să-i mai dau? Nu pot să-mi șterg din minte, din suflet, din priviri, din conștiință, chipul, zâmbetul, buclele și fuga veselă și neștiutoare a altui băiețel de vârsta lui, către... moarte. Mă bântuie imaginea acestui copil cu o poveste atât de tristă, încât nu va putea fi spusă niciodată vreunui alt copil. Este o poveste pentru oameni mari și despre oameni mari. Nu așa cum îi văd copiii când aspiră să devină ca ei sau când caută să li se refugieze în brațe...,protectori, curajoși, buni, puternici. Oamenii mari din țara mea nu sunt așa și povestea aceasta este pentru ei și pentru felul ticălos în care sunt. ...A fost odată ca niciodată un băiețel frumos, foarte frumos, vesel și jucăuș, care trăia fericit într-o familie iubitoare. Avea un frate mai mare cu care făcea fel de fel de pozne, cât e ziua de lungă, avea niște părinți iubitori și niște bunici. E drept că una dintre bunicile lui era cam nătângă, dar băiețelul o iubea, chiar dacă nu o asculta, pentru că asta e treaba unui băiețel năstrușnic. Să nu asculte de cei mari. Băiețelul locuia alături de familia lui într-un oraș mare și murdar, plin de oameni indiferenți, răi, lași, slabi și mai ales, plin de câini. Și într-o țară la fel. Oamenilor din oraș nu le păsa de el sau de alți copii, după cum nu le păsa nici de câini, chiar dacă susțineau cu tărie acest lucru. Le păsa doar de ei înșiși. Dar copilul nu știa asta și învățase se trăiască astfel, printre acești oameni, printre câini, printre mașini, printre gropi. El voia doar să fie liber, să se joace, oriunde, oricum, oricât, oricând. Și într-o zi, când Dumnezeu era plecat, iar părinții lui erau ocupați, pentru că încă era în vacanță, băiețelul a plecat împreună cu fratele lui mai mare și cu bunica cea neghioabă, să se joace într-un parc din marele oraș murdar de oameni și de câini. A alergat cât a alergat, vesel și poznaș ca întotdeauna, dar s-a rătăcit. S-a rătăcit amarnic. S-a pierdut și de fratele lui și de bunica lui și a ajuns într-un loc înfricoșător, părăsit. Și de oameni și de Dumnezeu. Bunica a uitat de el și nu avea telefon, pentru că pe vremea aceea nu existau telefoane. Nu avea nici minte, pentru că nu avusese, poate, niciodată. Niciun om mare, dar absolut niciunul nu i-a ieșit în cale copilului. Nici paznicii parcului, nici pescarii de pe lac, nici peștișorul de aur, nici o zână, nici Sfântul Petru, nici Sfânta Vineri, nici Sfânta Duminică. Pentru că era luni. Și singurele făpturi pe care băiețelul le-a întâlnit erau doar câinii pe care oamenii mari ai marelui oraș îi lăsaseră să ia în stăpânire acel tărâm blestemat. Nu se știe prea bine ce s-a întâmplat acolo, atunci. Doar că băiețelul a fost încolțit de câini, doborât și sfâșiat. Și nu s-a mai întors niciodată la cei care îl iubeau. S-a prefăcut în poveste. De fapt, nu într-o poveste, pentru că nu are happy-end și nici nu putem să le-o spunem copiilor spre luare - aminte, căci copiii noștri trebuie să știe că oamenii mari sunt buni. Vor afla ei mai târziu, unii prea târziu, adevărul. ..?! S-a prefăcut doar în argument pro sau contra, în motiv de ceartă nesfârșită, în știre, în lege, în caz, în speță, în izvor de legende urbane, pentru toți oamenii mari și nemernici. Și s-a mai prefăcut într-o amintire, într-o durere sfâșietoare, fără leac, pentru cea care l-a purtat în pântece și în vise, l-a legănat, i-a spus povești frumoase, i-a vegheat somnul, pentru cei care l-au cunoscut, l-au mângâiat și l-au iubit și cărora oamenii mari ai marelui oraș le aruncă acum în obraz toată urâțenia din ei. Ca să-și ascundă neputința, nepăsarea, nimicnicia. Nu te mai gândi la asta! mi s-a spus deseori de atunci. Ei bine, nu pot. Pur și simplu, nu pot. Copilul acesta îmi bântuie gândurile. Nu l-am cunoscut, dar îl iubesc pentru efemera și luminoasa lui trecere prin viață. Și sper ca acolo unde se află acum, cineva sau ceva să-i oblojească trupușorul și sufletul greu încercate, să-l aline și să-l scalde în lumină. Și mai sper ca Dumnezeu să se întoarcă, iar toți oamenii mari care ar fi putut să-l salveze, să sfârșească cel puțin la fel de cumplit ca el, însă nu înainte de a înțelege de ce li se întâmplă.