Exerciții de pseudodemocrație

De douăzeci și trei de ani, ieșiți dintr-o letargie ale cărei cauze nu le voi decela acum, avem o jucărie nouă: democrația. Așa cum fac mai mereu copiii, fascinați de ceea ce și-au dorit mult timp, cum am primit-o, am și stricat-o. La noi, democrația a fost compromisă încă din copilărie, pentru că nu am știut s-o folosim, nu știam regulile jocului, iar cei care le cunoșteau nu au avut nicio intenție, nici să ni le spună, nici să le respecte. Așa că totul a început prost și continuă la fel. Din când în când, ne jucăm de-a democrația, ducându-ne la vot. Sau nu. Votăm aiurea, la întâmplare, după cum trăim zi de zi, la întâmplare. Facem totul în joacă, niciodată serios, niciodată asumat, ca și cum n-ar fi vorba despre noi, despre viitorul nostru. Ne ducem existența din compromis în compromis, călăuzindu-ne după devize șubrede, care nu ne obligă nicicum să ne angajăm în fapte, în concret: „Lasă!” sau „Lasă, că ne descurcăm noi!” sau „Merge și așa!” sau „Vedem noi ce-om face!” sau „Asta e!” sau „Românul se descurcă întotdeauna!” sau „Viața merge înainte, noi să fim sănătoși!” sau „De ce să votăm, când toți sunt la fel!” etc. Le detest pe toate, după cum detest și generalizările. Nu cred nici pe departe că românii reprezintă cel mai neisprăvit popor din lume. Din păcate, nici cel mai isprăvit. Detest și clișeele, cele mai multe dintre ele, create și reiterate de politicieni și de presă. O altă limbă de lemn, despre care voi scrie altădată.

Acum însă, încerc să înțeleg cum eu, în pofida felului meu militant de a fi, nu m-am simțit câtuși de puțin sedusă de protestele din ciclul Roșia Montană. Le consider doar niște alte exerciții de pseudodemocrație. Și nu pentru că i-aș suspecta pe cei care le-au generat și le întrețin, în întregul lor, de intenții ascunse, de faptul că sunt plătiți sau aserviți unor forțe oculte. Nu, și în niciun caz, nu pe toți. Mi-a plăcut oarecum decența lor, spiritul civic, ecologist, al demersului lor. Totul părea demn de un protest de dimensiuni democratice. Dar nu e. Este doar cinic. Și așa l-am perceput chiar din zorii lui, când cei adunați acolo protestau împotriva proiectului, iar cadavrul unui copil sfârtecat de câini zăcea întins pe catafalc. Pentru ce Dumnezeu ardem întotdeauna etapele? De ce nu ne adunăm toți cei cu minte și cu bună-credință pentru a cere ceea ce ne poate schimba în mod fundamental viața? Pentru a cere alți conducători sau pentru a le cere ăstora să fie așa cum trebuie să fie, dacă tot nu găsim alții. De ce nu ne pasă cu adevărat de copiii noștri și de ce se va întâmpla cu ei? Amintiți-vă, dragi congeneri și aflați acum, dragi compatrioți mai tineri, nenăscuți sau foarte mici în 1989, că obișnuiam să-i acuzăm pe părinții și pe bunicii noștri de nepăsare, de slugărnicie, de acceptare obedientă a comunismului, de resemnare mioritică. Poate îmi spuneți, cum naiba se cheamă ce facem noi acum?! Poate îmi spuneți și cum ne vom justifica noi, tăcerea, în fața copiilor noștri, peste puțin timp, când va veni scadența?!

Nu voi înceta niciodată să cred că putem schimba lucrurile. Nu voi înceta niciodată să cred în Educație și în faptul că doar investind în sistemul de învățământ, vom schimba în bine fața hâdă a acestei țări. De aici trebuie să începem. Cu oameni educați, cu alți politicieni, nu cu niște veșnic reciclați. Și după ce strângem gunoiul și gunoaiele, după ce învățăm să vorbim corect, măcar românește, dacă nu și în alte limbi, după ce învățăm să nu mai scuipăm pe stradă, să strângem rahatul câinilor pe care îi iubim atât de mult și să- i ținem cum și unde trebuie, să circulăm pe dreapta, să ne închidem telefonul la un spectacol, să ne cerem scuze când greșim, să nu ne mai tragem de șireturi, să stingem lumina când ieșim din încăpere, să folosim tomberoanele, să ne spălăm pe dinți și nu numai, să nu mai strivim oameni pe trecerea de pietoni, să nu mai depășim linia continuă, putem să protestăm și pentru neînceperea exploatării aurifere de la Roșia Montană, și împotriva exploatării gazelor de șist și pentru cauza refugiaților de aiurea, și pentru drepturile copiilor somalezi și pentru urșii koala și pentru tot ce mai rămâne de făcut pe Pământ și dincolo de el. Altminteri, este cinic și de prost-gust să protestezi cântând la harpă, cu bebeluși în cărucioare Peg Perego, după ce ți-ai parcat superbul Audi Q7, alb și cu tapiserie grena, cât mai aproape de locul manifestației. Este un demers ridicol și lovit de nulitate. Atât pentru cei care sunt acolo pentru că dă bine să fii în tendințe, cât și pentru cei cu adevărat devotați cauzei și pentru care îmi pare, sincer, rău.

Așa că, dragii mei, pentru mine, ceea ce am văzut, și nu doar stând în fața televizorului, a fost un exercițiu de mondenitate, de exhibiționism public, trendy și fancy, la fel de fals ca nunta fetei de plastic cu băiatul de mușchi, ca spiritul ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române, ca fair-play-ul din fotbalul autohton, ca evlavia pelerinilor pe la diverse moaște, ca independența Justiției, ca iscusința într-ale capitalismului a magnaților români, ca eliberarea unui roi de fluturi exotici de pe groapa de gunoi de la Glina, ca dragostea nețărmurită, clamată isteric, pentru câinii maidanezi, ca penitența lui Becali, ca ultimul mandat al lui Băsescu sau ca lucrarea de doctorat a lui Ponta. Ca însăși dimensiunea europeană a democrației din România.