Pentru că democrație...

Au trecut douăzeci și cinci de ani de la Revoluție. Un sfert de veac. Din viața noastră. Am trecut prin această etapă existențială cum o facem de obicei. Arzând-o. Ca și cum nu ar fi vorba despre noi. Suntem indiferenți, blazați, doar cârtitori în intervalurile de timp care se scurg între alegeri. Ne metamorfozăm în vajnici agenți electorali abia în preajma lor. Atunci devenim partizani, inflamându-ne teribil dacă se găsește careva să-l blameze pe candidatul nostru. Este vreunul al nostru cu adevărat? Nu e încă evident că fiecare dintre ei e doar al lui și-al alor lui? De ce nu reușim să fim la fel de virulenți, de înflăcărați în restul timpului, atunci când am putea să ne solidarizăm pentru principii, pentru cauze care merită spuse și susținute?

Nu cred că românii sunt mai răi, mai leneși, mai corupți ori mai ușor de corupt decât alte popoare. De fapt știu că nu este așa. Și ce mai știu cu certitudine este că motivul fundamental care îi face să fie astfel este lipsa de educație. Educația aceea temeinică, sănătoasă, fundamentată pe valori autentice, dătătoare și de bun simț, și de cultură, și de respect, și de prosperitate. Lipsa ei generează mizeria în care ne lăfăim, colcăiala de gunoaie umane care ne conduc și vor să ne conducă și pentru care lipsa de educație este providențială.

Tot ce s-a întâmplat de câteva luni încoace mi s-a părut o farsă. Paisprezece candidați penibili, un popor divizat între ei, doi rămași în cursa pentru Cotroceni, unul mai breaz decât altul, alți cinci sau zece ani de imbecilitate și de imbecilizare a acestui popor...

Mi-aș dori, mi-aș fi dorit ca la începutul acestei noi tărășenii electorale, democratice, toți oamenii deștepți din această țară, de acasă sau din diaspora, să iasă în stradă și să ceară alți candidați. Să ceară o altă ofertă, reală, onestă, eligibilă. Dar la noi, strada, piața nu sunt forumul, agora, ci doar locurile în care scuipăm, urinăm, aruncăm gunoaiele, mâncăm semințe și ne vânturăm toată ziua, neavând de lucru. Toate spațiile acestea sunt invadate de oameni mereu. Așadar românii se adună deseori în spații publice. Mereu sunt de pupat moaște, ba chiar tezaurul sporește exponențial de la an la an, mereu se dau sarmale, fasole, bere, țuică la tot soiul de manifestări  culturale grotești, mereu sunt promoții ucigătoare la tigăi și la bormașini, ca și cum ar mai avea cineva timp să învârtă ceva în tigaie sau să meșterească. Când, câtă vreme toți ăia care nu muncesc în țara asta sunt mereu pe străzi, în piețe, în magazine, la biserici, la ușa medicului de familie?

Farsa nu s-a încheiat și, din păcate, nu se va încheia nici duminică. Vor pune din nou placa, scuze C.D.-ul cu fraudarea, vor cere renumărarea voturilor, își vor negocia funcțiile, își vor arăta recunoștința pentru oamenii de partid care i-au ajutat să se cocoațe acolo, iar alegătorii, gata să-și dea în cap unii altora de dragul lor, vor primi ceea ce au primit întotdeauna. Fără să tragă vreo învățătură. Și meritând din plin tot ce li se întâmplă.

Cum sunt adepta mersului la vot și îi disprețuiesc pe cei care nu o fac, mai ales pe cei care se consideră deștepți, voi vota și de data aceasta. Nu am lipsit niciodată de la vot, după cum nici nu am simțit vreodată că alegerea pe care am făcut-o mă reprezintă. Dar sunt un cetățean responsabil și consider că, doar votând capeți legitimitatea de a-i cere cândva celui pe care l-ai votat, socoteală. Altminteri, nu ai dreptul să o faci, nici să te plângi că nu ți-e bine. O fac din respect pentru copilul meu, pentru mine, pentru cei care au luptat de-a lungul timpului pentru acest drept, pentru ideea de civism, de democrație.

Așadar, voi vota. Cu cine? Ei bine, cu Udrea, pentru că Băsescu..., sau cu Macovei, pentru că corupția..., sau cu Vadim, pentru că mafia..., sau cu Brânză, pentru că Shakespeare..., sau cu Funar, pentru că Ardealul..., sau cu Diaconescu, pentru că ciocoii..., sau cu Meleșcanu, pentru că S.I.E...., sau cu Tăriceanu, pentru că automobile...?!  A, ăștia nu mai sunt?! Ce pierdere ireparabilă pentru democrație! Și ce noroc pe capul nostru că au rămas cei doi!

Așa că voi vota cu Iohannis, pentru că Ponta... sau cu Ponta, pentru că Iohannis...

Dincolo de umorul amar, după aceea, voi vedea ce e de făcut pentru ca votul meu să nu se irosească. Și mi-am propus să nu mai las viața să treacă pe lângă mine, cum au făcut-o părinții mei și cum am făcut chiar eu până acum, oricât m-ar costa. Nu mai pot înghiți lăturile lor și nu mai pot trăi fără să iau atitudine. Nu-i pot lăsa pe copiii deștepți pe care îi educ zi de zi să devină niște adulți inepți și inerți, asemenea părinților lor, asemenea nouă. Am această datorie față de copilul meu, față de copiii mei. O avem toți cei care gândim în această țară. Întoarceți-vă o clipă la voi înșivă, la conștiința voastră și spuneți-mi dacă vă simțiți împăcați.

Sau nu mai e nimeni acolo...?!

In loving memory

             

Nu am mai scris de mult timp... Știu. Nu reușesc să găsesc clipele de răgaz de care am nevoie și adesea simt cum cuvintele mă umplu și mă înăbușă. Simt și o invidie care nu-mi face deloc cinste, pentru femeile de succes care izbutesc atâtea și despre care am mai scris. Pur și simplu, am avut o perioadă tulbure, confuză, lăsându-mă târâtă de viață, de vremi, într-o inerție din care mă zbat să mă smulg.

Nici acum nu mi-am revenit pe deplin, dar simt că trebuie să scriu despre o persoană dragă, plecată într-o călătorie fără liman. Este, a fost, doamna Sanda Sântimbreanu. Soția lui Mircea Sântimbreanu.

Am cunoscut-o acum mai bine de zece ani, în casa ei de pe Hristo Botev, într-un apartament care nu putea fi decât al unor intelectuali. Simplu, sobru și totuși încărcat de farmec. Trăia într-o deplină solitudine, cu demnitatea acceptării vârstei, a condiției de femeie care i-a supraviețuit soțului ei și a cărei unică fiică a ales să trăiască departe. Foarte departe. Și-a găsit refugiul în literatură, o vocație târzie, practicată cu multă chibzuință, căci venea dintr-o îndelungă răbdare. Ne-am întâlnit de puține ori față în față, de mult mai multe ori la telefon. A venit cu multă greutate la școala mea, a noastră, atunci când am numit-o Mircea Sântimbreanu, în amintirea scriitorului și a editorului care a fost cândva, vreme de opt ani, profesor aici. Doamna Sântimbreanu mergea anevoie și în ultimii ani mi-a refuzat cu delicatețe invitația de a reveni la școală. Dar vorbeam relativ des. Și mult. Vorbeam despre copilul meu, despre copiii mei, despre munca mea la catedră, făceam politică, ne împărtășeam ofurile condiției de femeie, vorbeam despre domnul Sântimbreanu și despre Ioana, fiica lor, pe care o iubea nespus și a cărei absență o accepta cu îngăduința și cu dragostea unei mame care nu vrea decât să-și știe copilul bine. Doamna Sântimbreanu era un ascultător desăvârșit, era un om rotund. Nu se irosea în lamentații, decât în ceea ce privește prostul mers al lucrurilor din România pe care îl cunoștea pe deplin. Era o femeie deșteaptă, frumoasă, cu umor, blândă, înțeleaptă și totuși un spirit tânăr, iscoditor, oarecum neliniștit. Nu am simțit niciodată diferența de vârstă dintre noi, pentru că avea darul și harul de a te face să simți că aparții unei lumi familiare ei, de a-ți transmite dragostea ei pentru oamenii tineri, o dragoste izvorâtă   dintr-o cunoaștere adâncă a lucrurilor, a miezului lor și pe care o arăta fără infatuare, cum rareori o mai fac oamenii în vârstă.

Am iubit-o, am prețuit-o, am văzut în ea omul rotund care era. Nu am mai vorbit de câteva luni, pentru că ajungea greu la telefon. Și nu avea un telefon mobil. Am încă pe noptieră primele două cărți scrise de Sanda Sântimbreanu și îmi răsună și acum în ureche vocea ei care îmi împărtășea bucuria de a mă auzi, când căutam scuzele cele mai potrivite că o deranjez. Nu știam să o găsesc decât astfel. La telefon sau acasă, dar, nu știu de ce, mi se părea că o găsesc mereu acolo, în apartamentul de pe Hristo Botev, că trebuie să fie acolo până la sfârșitul timpului.

Mi-a venit de curând, prea tîrziu, ideea de a face o Carte de onoare a școlii și aș fi vrut ca doamna Sântimbreanu să scrie primele cuvinte. Am sunat-o îndelung. Nu mi-a răspuns și am știut că s-a întâmplat ceva. Și s-a întâmplat. Doamna Sanda Sântimbreanu, născută în 1925, călătorind vreme de aproape un veac,... în două veacuri, și-a încheiat acum câteva săptămâni călătoria, lungă, obositoare, dar trăită cu demnitate. A plecat la fel de discret precum a trăit, din umbra celebrității lui Mircea Sântimbreanu, în propria umbră. Și nu am mai găsit-o acolo, în apartamentul de pe Hristo Botev.

Îmi amintesc de conversațiile noastre lungi, de zâmbetul ei atoatecuprinzător, de cât de mult vorbeam, de cât de mult vorbeam tăcând. Și acum simt că vorbim astfel, chiar dacă sunt mâhnită că nu am mai întâlnit-o și că nu mi-a scris primele cuvinte în Cartea de onoare a școlii. Le voi scrie eu, pentru că le știu. Mi le-a spus tăcând...

Oriunde vă aflați, rămas-bun dragă Prietenă, buna mea Doamnă...!

Despre abjecție și dejecție

Eroii nu au vârstă... Și nici imbecilii, nici lașii, nici ticăloșii, nici nebunii. Prima aserțiune amintește de titlul unui film de pe vremuri. Cea de a doua, nu. E o concluzie din viață și știți doar, că viața bate filmul. Vă amintiți că era și o emisiune cândva, prezentată de o mare doamnă, venită de niciunde, dar ajunsă totuși, undeva și devenită un model pentru toate gospodinele, coafeze, casiere și vânzătoare din România? Era o duduie fâșneață, care își făcuse un titlu de glorie din faptul că nu avea studii, dar știa să facă o mulțime de lucruri. Duduia a dispărut din peisajul mediatic românesc, din fericire, într-un  sfârșit, însă a lăsat o dâră greu de șters și a creat multe clone. În locul ei și al altor câteva asemenea prezențe inspiratoare, media românească extrem de fertilă a produs alte modele morale care se bântuie televiziunile, internetul, dau sentințe, știu totul, varsă fluvii de cerneală virtuală pe Facebook, rostogolesc vorbe în talk-show-uri  sterile. Și imaginați-vă numai cât de goală și de lipsită de repere ar fi viața noastră de film fără toate aceste figuri care ne luminează permanent, care nu cunosc odihna și care și-au pus toată energia și mintea în slujba acestui popor troglodit, postând, perorând, prostind, provocând.

Nu vă gândiți cumva că aceste modele morale sunt profesori sau medici de vocație, preoți misionari, ingineri care inovează, țărani care de când se știu trudesc în anonimat, pompieri sau soldați care au salvat sute de oameni fără să-i știe cineva, tineri care învață sau creează. Nicidecum, pentru că modelele  trebuie să apară pe sticlă, să posteze pe Facebook, să fie cunoscute, urmate, adulate. Un model pentru generațiile de tineri debusolați n-ar fi putut fi Aurelia Ion pentru că, deși era frumoasă, era și deșteaptă, și tenace, și nesiliconată, și... neștiută?! Unde să scormonești ca să găsești asemenea modele? Vocația jurnaliștilor este să creeze din nimic vedete, să umfle păpuși gonflabile, să înfiereze cu o înverșunare demnă de o cauză mai bună câteva cazuri penale de doctori sau de dascăli, care incontestabil, există, dar de care ar trebui să se ocupe, odată semnalate, justiția. Nu contează restul, cei mai mulți, care duc anevoie pe umeri toată această țară. Îi vedem doar când se prăbușesc avioane, când o viață este salvată miraculos sau când copiii români ating performanțe de neimaginat într-o țară care pare să nu mai dea doi bani pe știința de carte. Amintiți-vă cum ani la rând, bietul Adrian Iovan a fost un subiect de presă interesant, doar pentru pensia nesimțită și pentru  mariajul cu o figură mondenă care, chipurile, i-a adus celebritatea. Se pare că, indirect, și moartea. El era doar soțul sau asasinul cu sânge rece, nu pilotul, nu bărbatul care a dat o lecție tuturor celor care se pretind bărbați în România. Doctorul Calu era cunoscut pentru relația cu o altă vedetă, doctorul de la Oradea pentru o escapadă amoroasă, cât despre ceilalți nu se știa nimic. Fără îndoială, se vor afla numaidecât și despre ei o mulțime de grozăvii, pentru că simțul civic al presei din România nu adoarme niciodată. Nimic mai simplu pentru marii noștri jurnaliști, maeștri ai demitizării.

Revenind la modelele care dau lecții poporului român, nu ar fi nicio problemă dacă vorbele lor ar lăsa nu dâre, ci urme groase și fetide. Pentru că abjecția miroase, ca și dejecțiile pe care le revarsă în valuri. Sunt politicieni, sunt vedete, sunt jurnaliști, sunt actori, sunt bloggeri, facebookeri, formatori de opinie. Ies necontenit în spațiul public. Își flutură abjecția pe care o vând scump drept moralitate, și în urma lor, se nasc sute de mii de comentarii inepte, agramate, mustind de frustrare, ale unor indivizi care le împărtășesc ideile, pentru că pe ale lor nu le au. Și urmându-și modelele care se răfuiesc mereu cu cineva și, firește, între ele, pentru supremație, isteric, zgomotos, grobian, agresiv, cohortele de adulatori se împart de asemenea în tabere. Regulile jocului sunt dictate de vremuri și de vreme căci, vorba cronicarului, vremile sunt nu sub om, ci deasupra lui. Și astfel, susținătorii lui Băsescu se luptă cu cei împotriva lui, iubitorii de câini cu discipolii eutanasierii, heterosexualii cu homosexualii. Apoi taberele se scindează și se regrupează, pentru că, inevitabil, unii se dezic de ceea ce au susținut, alții sunt și homosexuali și iubitori de câini, alții nu... . Uneori se coalizează și își amintesc, spre binele țării, firește, de profesorii și  de doctorii șpăgari și risipesc toată muniția într-acolo, cum toți au infinite frustrări legate de insuccesele școlare și de incursiunile inevitabile  și deseori nefericite în spațiul medical românesc. Dau fuga să-și desăvârșească studiile pe la vreo universitate- fantomă sau să se caute în vreo clinică austriacă și mai nou, turcească, pentru că oricum nu au niciun interes și nici vreo pricepere în a face ca sistemul educațional sau cel medical din România să funcționeze. Cum ar mai putea să-și împăneze biografia cu titluri sforăitor de false?! Cum ar mai putea să ne destupe la minte, după ce s-au înghiontit cu prostimea la ușa vreunui medic de renume care mai poate fi și indispus în ziua respectivă?!

Printre ei se mai nimeresc, din greșeală  sau din prostie, și inocenți, precum Oana Pellea sau Mircea Solcanu, care în dragostea lor nețărmurită pentru câini, cu mintea tulburată de neputință și de indignare, se trezesc vorbind ori postând, afirmații sinistre. Doamna Pellea – altminteri o persoană remarcabilă – ne transmite de la înălțimea moralității ei zdrobitoare, că penibilul e penibil și ne definește martirajul. Cu respect nedisimulat, real, i-aș spune că răfuiala ei nu trebuie să se îndrepte împotriva familiei Anghel, oricum răvășite de ce i s-a întâmplat și incapabile să-și gestioneze cum am vrea sau am găsi noi de cuviință noi, demersurile. I-aș mai spune că sunt pe deplin de acord cu ceea ce scrie dumneaei și că, da, penibilul e penibil . La fel  a fost și atunci când dumneaei a coborât din sfera înaltă a probității morale și profesionale, amestecându-se în tărâța unei telenovele sau a unei reclame. Sau unora dintre noi li se acceptă astfel de derapaje?!... Firește, nu a fost vorba despre lăcomie, despre penibil, nici despre lipsă de bun-simț.

 În ceea ce-l privește pe domnul (?) Solcanu, probabil a fost vorba despre o toană de isterie, despre un exces de bomboane fondante sau despre vreo pereche de pantaloni de un mov prea banal și în turul cărora nu și-a înfipt colții niciun maidanez. Dumnealui este doar un caz patologic și trebuie tratat ca atare. Sau cu medicamente. Grav este însă că trebuie să ținem piept cohortelor  de indivizi emanați de importantele și de impozantele modele morale. Gâzi, turcești, tatoi, vadimitudori, cristoi, chireaci, ciuvici, ponți, băsesci, huizi, udri, macovei, lăzăroi, măruți, rădulesci, danebudene, pori, predoi, ciutaci, ebe, rareșbogdani, radumorari, tatulici și mulți alții, mulți, dar totuși atât de puțini față de noi ceilalți. Nu-i cunoaștem și sper că nu-i vom cunoaște niciodată. Iubesc anonimatul și doar astfel au ceva în comun cu eroii?! Nici ei, nici ceilalți nu își asumă nimic. Unii din lașitate, alții pentru că nu mai pot. Unii se luptă adăpostiți de tranșee virtuale în care nu moare nimeni, niciodată. Ionuț Anghel și Aurelia Ion și Adrian Iovan și atâția alții au murit știuți sau neștiuți, jeliți sau nejeliți, pentru ca toți acești abjecți să-și  poată revărsa asupra memoriei lor și asupra noastră dejecțiile.

Și pentru că niciodată nu vor putea să se ridice până la înălțimea suferinței acestor OAMENI, neoamenii îi trag în noroiul lor, unde îi pot devora și silui pe deplin. Pentru că pe cadavre poți călca și cu cât sunt mai multe, te poți cățăra pe ele mai sus. Tot mai sus...