miercuri, 12 noiembrie 2014

In loving memory






             






Nu am mai scris de mult timp... Știu. Nu reușesc să găsesc clipele de răgaz de care am nevoie și adesea simt cum cuvintele mă umplu și mă înăbușă. Simt și o invidie care nu-mi face deloc cinste, pentru femeile de succes care izbutesc atâtea și despre care am mai scris. Pur și simplu, am avut o perioadă tulbure, confuză, lăsându-mă târâtă de viață, de vremi, într-o inerție din care mă zbat să mă smulg.
Nici acum nu mi-am revenit pe deplin, dar simt că trebuie să scriu despre o persoană dragă, plecată într-o călătorie fără liman. Este, a fost, doamna Sanda Sântimbreanu. Soția lui Mircea Sântimbreanu.
Am cunoscut-o acum mai bine de zece ani, în casa ei de pe Hristo Botev, într-un apartament care nu putea fi decât al unor intelectuali. Simplu, sobru și totuși încărcat de farmec. Trăia într-o deplină solitudine, cu demnitatea acceptării vârstei, a condiției de femeie care i-a supraviețuit soțului ei și a cărei unică fiică a ales să trăiască departe. Foarte departe. Și-a găsit refugiul în literatură, o vocație târzie, practicată cu multă chibzuință, căci venea dintr-o îndelungă răbdare. Ne-am întâlnit de puține ori față în față, de mult mai multe ori la telefon. A venit cu multă greutate la școala mea, a noastră, atunci când am numit-o Mircea Sântimbreanu, în amintirea scriitorului și a editorului care a fost cândva, vreme de opt ani, profesor aici. Doamna Sântimbreanu mergea anevoie și în ultimii ani mi-a refuzat cu delicatețe invitația de a reveni la școală. Dar vorbeam relativ des. Și mult. Vorbeam despre copilul meu, despre copiii mei, despre munca mea la catedră, făceam politică, ne împărtășeam ofurile condiției de femeie, vorbeam despre domnul Sântimbreanu și despre Ioana, fiica lor, pe care o iubea nespus și a cărei absență o accepta cu îngăduința și cu dragostea unei mame care nu vrea decât să-și știe copilul bine. Doamna Sântimbreanu era un ascultător desăvârșit, era un om rotund. Nu se irosea în lamentații, decât în ceea ce privește prostul mers al lucrurilor din România pe care îl cunoștea pe deplin. Era o femeie deșteaptă, frumoasă, cu umor, blândă, înțeleaptă și totuși un spirit tânăr, iscoditor, oarecum neliniștit. Nu am simțit niciodată diferența de vârstă dintre noi, pentru că avea darul și harul de a te face să simți că aparții unei lumi familiare ei, de a-ți transmite dragostea ei pentru oamenii tineri, o dragoste izvorâtă   dintr-o cunoaștere adâncă a lucrurilor, a miezului lor și pe care o arăta fără infatuare, cum rareori o mai fac oamenii în vârstă.
Am iubit-o, am prețuit-o, am văzut în ea omul rotund care era. Nu am mai vorbit de câteva luni, pentru că ajungea greu la telefon. Și nu avea un telefon mobil. Am încă pe noptieră primele două cărți scrise de Sanda Sântimbreanu și îmi răsună și acum în ureche vocea ei care îmi împărtășea bucuria de a mă auzi, când căutam scuzele cele mai potrivite că o deranjez. Nu știam să o găsesc decât astfel. La telefon sau acasă, dar, nu știu de ce, mi se părea că o găsesc mereu acolo, în apartamentul de pe Hristo Botev, că trebuie să fie acolo până la sfârșitul timpului.
Mi-a venit de curând, prea tîrziu, ideea de a face o Carte de onoare a școlii și aș fi vrut ca doamna Sântimbreanu să scrie primele cuvinte. Am sunat-o îndelung. Nu mi-a răspuns și am știut că s-a întâmplat ceva. Și s-a întâmplat. Doamna Sanda Sântimbreanu, născută în 1925, călătorind vreme de aproape un veac,... în două veacuri, și-a încheiat acum câteva săptămâni călătoria, lungă, obositoare, dar trăită cu demnitate. A plecat la fel de discret precum a trăit, din umbra celebrității lui Mircea Sântimbreanu, în propria umbră. Și nu am mai găsit-o acolo, în apartamentul de pe Hristo Botev.
Îmi amintesc de conversațiile noastre lungi, de zâmbetul ei atoatecuprinzător, de cât de mult vorbeam, de cât de mult vorbeam tăcând. Și acum simt că vorbim astfel, chiar dacă sunt mâhnită că nu am mai întâlnit-o și că nu mi-a scris primele cuvinte în Cartea de onoare a școlii. Le voi scrie eu, pentru că le știu. Mi le-a spus tăcând...
Oriunde vă aflați, rămas-bun dragă Prietenă, buna mea Doamnă...!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu