Pentru că democrație...

Au trecut douăzeci și cinci de ani de la Revoluție. Un sfert de veac. Din viața noastră. Am trecut prin această etapă existențială cum o facem de obicei. Arzând-o. Ca și cum nu ar fi vorba despre noi. Suntem indiferenți, blazați, doar cârtitori în intervalurile de timp care se scurg între alegeri. Ne metamorfozăm în vajnici agenți electorali abia în preajma lor. Atunci devenim partizani, inflamându-ne teribil dacă se găsește careva să-l blameze pe candidatul nostru. Este vreunul al nostru cu adevărat? Nu e încă evident că fiecare dintre ei e doar al lui și-al alor lui? De ce nu reușim să fim la fel de virulenți, de înflăcărați în restul timpului, atunci când am putea să ne solidarizăm pentru principii, pentru cauze care merită spuse și susținute?

Nu cred că românii sunt mai răi, mai leneși, mai corupți ori mai ușor de corupt decât alte popoare. De fapt știu că nu este așa. Și ce mai știu cu certitudine este că motivul fundamental care îi face să fie astfel este lipsa de educație. Educația aceea temeinică, sănătoasă, fundamentată pe valori autentice, dătătoare și de bun simț, și de cultură, și de respect, și de prosperitate. Lipsa ei generează mizeria în care ne lăfăim, colcăiala de gunoaie umane care ne conduc și vor să ne conducă și pentru care lipsa de educație este providențială.

Tot ce s-a întâmplat de câteva luni încoace mi s-a părut o farsă. Paisprezece candidați penibili, un popor divizat între ei, doi rămași în cursa pentru Cotroceni, unul mai breaz decât altul, alți cinci sau zece ani de imbecilitate și de imbecilizare a acestui popor...

Mi-aș dori, mi-aș fi dorit ca la începutul acestei noi tărășenii electorale, democratice, toți oamenii deștepți din această țară, de acasă sau din diaspora, să iasă în stradă și să ceară alți candidați. Să ceară o altă ofertă, reală, onestă, eligibilă. Dar la noi, strada, piața nu sunt forumul, agora, ci doar locurile în care scuipăm, urinăm, aruncăm gunoaiele, mâncăm semințe și ne vânturăm toată ziua, neavând de lucru. Toate spațiile acestea sunt invadate de oameni mereu. Așadar românii se adună deseori în spații publice. Mereu sunt de pupat moaște, ba chiar tezaurul sporește exponențial de la an la an, mereu se dau sarmale, fasole, bere, țuică la tot soiul de manifestări  culturale grotești, mereu sunt promoții ucigătoare la tigăi și la bormașini, ca și cum ar mai avea cineva timp să învârtă ceva în tigaie sau să meșterească. Când, câtă vreme toți ăia care nu muncesc în țara asta sunt mereu pe străzi, în piețe, în magazine, la biserici, la ușa medicului de familie?

Farsa nu s-a încheiat și, din păcate, nu se va încheia nici duminică. Vor pune din nou placa, scuze C.D.-ul cu fraudarea, vor cere renumărarea voturilor, își vor negocia funcțiile, își vor arăta recunoștința pentru oamenii de partid care i-au ajutat să se cocoațe acolo, iar alegătorii, gata să-și dea în cap unii altora de dragul lor, vor primi ceea ce au primit întotdeauna. Fără să tragă vreo învățătură. Și meritând din plin tot ce li se întâmplă.

Cum sunt adepta mersului la vot și îi disprețuiesc pe cei care nu o fac, mai ales pe cei care se consideră deștepți, voi vota și de data aceasta. Nu am lipsit niciodată de la vot, după cum nici nu am simțit vreodată că alegerea pe care am făcut-o mă reprezintă. Dar sunt un cetățean responsabil și consider că, doar votând capeți legitimitatea de a-i cere cândva celui pe care l-ai votat, socoteală. Altminteri, nu ai dreptul să o faci, nici să te plângi că nu ți-e bine. O fac din respect pentru copilul meu, pentru mine, pentru cei care au luptat de-a lungul timpului pentru acest drept, pentru ideea de civism, de democrație.

Așadar, voi vota. Cu cine? Ei bine, cu Udrea, pentru că Băsescu..., sau cu Macovei, pentru că corupția..., sau cu Vadim, pentru că mafia..., sau cu Brânză, pentru că Shakespeare..., sau cu Funar, pentru că Ardealul..., sau cu Diaconescu, pentru că ciocoii..., sau cu Meleșcanu, pentru că S.I.E...., sau cu Tăriceanu, pentru că automobile...?!  A, ăștia nu mai sunt?! Ce pierdere ireparabilă pentru democrație! Și ce noroc pe capul nostru că au rămas cei doi!

Așa că voi vota cu Iohannis, pentru că Ponta... sau cu Ponta, pentru că Iohannis...

Dincolo de umorul amar, după aceea, voi vedea ce e de făcut pentru ca votul meu să nu se irosească. Și mi-am propus să nu mai las viața să treacă pe lângă mine, cum au făcut-o părinții mei și cum am făcut chiar eu până acum, oricât m-ar costa. Nu mai pot înghiți lăturile lor și nu mai pot trăi fără să iau atitudine. Nu-i pot lăsa pe copiii deștepți pe care îi educ zi de zi să devină niște adulți inepți și inerți, asemenea părinților lor, asemenea nouă. Am această datorie față de copilul meu, față de copiii mei. O avem toți cei care gândim în această țară. Întoarceți-vă o clipă la voi înșivă, la conștiința voastră și spuneți-mi dacă vă simțiți împăcați.

Sau nu mai e nimeni acolo...?!

In loving memory

             

Nu am mai scris de mult timp... Știu. Nu reușesc să găsesc clipele de răgaz de care am nevoie și adesea simt cum cuvintele mă umplu și mă înăbușă. Simt și o invidie care nu-mi face deloc cinste, pentru femeile de succes care izbutesc atâtea și despre care am mai scris. Pur și simplu, am avut o perioadă tulbure, confuză, lăsându-mă târâtă de viață, de vremi, într-o inerție din care mă zbat să mă smulg.

Nici acum nu mi-am revenit pe deplin, dar simt că trebuie să scriu despre o persoană dragă, plecată într-o călătorie fără liman. Este, a fost, doamna Sanda Sântimbreanu. Soția lui Mircea Sântimbreanu.

Am cunoscut-o acum mai bine de zece ani, în casa ei de pe Hristo Botev, într-un apartament care nu putea fi decât al unor intelectuali. Simplu, sobru și totuși încărcat de farmec. Trăia într-o deplină solitudine, cu demnitatea acceptării vârstei, a condiției de femeie care i-a supraviețuit soțului ei și a cărei unică fiică a ales să trăiască departe. Foarte departe. Și-a găsit refugiul în literatură, o vocație târzie, practicată cu multă chibzuință, căci venea dintr-o îndelungă răbdare. Ne-am întâlnit de puține ori față în față, de mult mai multe ori la telefon. A venit cu multă greutate la școala mea, a noastră, atunci când am numit-o Mircea Sântimbreanu, în amintirea scriitorului și a editorului care a fost cândva, vreme de opt ani, profesor aici. Doamna Sântimbreanu mergea anevoie și în ultimii ani mi-a refuzat cu delicatețe invitația de a reveni la școală. Dar vorbeam relativ des. Și mult. Vorbeam despre copilul meu, despre copiii mei, despre munca mea la catedră, făceam politică, ne împărtășeam ofurile condiției de femeie, vorbeam despre domnul Sântimbreanu și despre Ioana, fiica lor, pe care o iubea nespus și a cărei absență o accepta cu îngăduința și cu dragostea unei mame care nu vrea decât să-și știe copilul bine. Doamna Sântimbreanu era un ascultător desăvârșit, era un om rotund. Nu se irosea în lamentații, decât în ceea ce privește prostul mers al lucrurilor din România pe care îl cunoștea pe deplin. Era o femeie deșteaptă, frumoasă, cu umor, blândă, înțeleaptă și totuși un spirit tânăr, iscoditor, oarecum neliniștit. Nu am simțit niciodată diferența de vârstă dintre noi, pentru că avea darul și harul de a te face să simți că aparții unei lumi familiare ei, de a-ți transmite dragostea ei pentru oamenii tineri, o dragoste izvorâtă   dintr-o cunoaștere adâncă a lucrurilor, a miezului lor și pe care o arăta fără infatuare, cum rareori o mai fac oamenii în vârstă.

Am iubit-o, am prețuit-o, am văzut în ea omul rotund care era. Nu am mai vorbit de câteva luni, pentru că ajungea greu la telefon. Și nu avea un telefon mobil. Am încă pe noptieră primele două cărți scrise de Sanda Sântimbreanu și îmi răsună și acum în ureche vocea ei care îmi împărtășea bucuria de a mă auzi, când căutam scuzele cele mai potrivite că o deranjez. Nu știam să o găsesc decât astfel. La telefon sau acasă, dar, nu știu de ce, mi se părea că o găsesc mereu acolo, în apartamentul de pe Hristo Botev, că trebuie să fie acolo până la sfârșitul timpului.

Mi-a venit de curând, prea tîrziu, ideea de a face o Carte de onoare a școlii și aș fi vrut ca doamna Sântimbreanu să scrie primele cuvinte. Am sunat-o îndelung. Nu mi-a răspuns și am știut că s-a întâmplat ceva. Și s-a întâmplat. Doamna Sanda Sântimbreanu, născută în 1925, călătorind vreme de aproape un veac,... în două veacuri, și-a încheiat acum câteva săptămâni călătoria, lungă, obositoare, dar trăită cu demnitate. A plecat la fel de discret precum a trăit, din umbra celebrității lui Mircea Sântimbreanu, în propria umbră. Și nu am mai găsit-o acolo, în apartamentul de pe Hristo Botev.

Îmi amintesc de conversațiile noastre lungi, de zâmbetul ei atoatecuprinzător, de cât de mult vorbeam, de cât de mult vorbeam tăcând. Și acum simt că vorbim astfel, chiar dacă sunt mâhnită că nu am mai întâlnit-o și că nu mi-a scris primele cuvinte în Cartea de onoare a școlii. Le voi scrie eu, pentru că le știu. Mi le-a spus tăcând...

Oriunde vă aflați, rămas-bun dragă Prietenă, buna mea Doamnă...!