Minunata Alice într-o țară...

          
            

        ... care nu e nici pe departe cea mai frumoasă, cea mai bogată, cea mai mare, dar e a ei...

       Aici s-a născut, aici a crescut, aici și-a plămădit fericirea. Și rostul.

      Și toată această plămadă îi face țara desăvâșită, pentru că așa a alcătuit-o ea. Pentru ai ei. Pentru ale ei. 

      Minunile din țara ei sunt copiii, cuvintele, oamenii și lucrurile dragi, cărțile.

      Alice Năstase e o făptură diafană, împăcată cu sine și cu toate bunele și relele din țara sa, pe care le rânduiește zi de zi cu răbdare neistovită.

    Pe cât de fragilă pare, într-atât e de puternică. Puterea ei stă în Cuvânt, pentru că Alice are în stăpânire cuvintele. Le ține într-un cufăr, rânduite cu migală și cu dragoste, le mângâie, le hrănește, le cântă, le oblojește când sunt vătămate și le ostoiește furia când vor să vătămeze. Le ia apoi din cufăr, le sărută și le presară cu degete magice peste câmpiile, peste munții și peste apele de gânduri din țara ei. Unele își găsesc locul unde le-a hărăzit stăpâna lor, prind rădăcini, încolțesc, înfloresc și rodesc. Altele, mai neastâmpărate, își iau zborul și se rătăcesc.

    Alice le caută, le găsește întotdeauna, le dojenește blajin și le așează în cufăr să-și afle o vreme odihna și tâlcul.

   Alice scrie cum puțini o mai fac astăzi, și totuși e de o simplitate și de o modestie rar întâlnite. Vorbește încet, măsurat, blând, și totuși e ascultată cu urechi ciulite, cu ochi rotunzi, de copii fermecați. Doar v-am spus!,... e minunată și cuvintele ei sunt magice, iar ceea ce îi sporește puterea e generozitatea. 

    Alice nu ține cuvintele doar pentru ea, ci dăruiește fără zăbavă din preaplinul neprețuitului cufăr. 

    De aceea am rugat-o să ne primească în țara peste care domnește și să ne dăruiască o lecție.

     O lecție despre iubire, despre încredere, despre bunătate, despre speranță. O lecție minunată ca ea, o lecție pe care copiii mei, ai noștri, au învățat-o din clasă. 

      Lecția de dăruire...

     Și pentru mine a fost o lecție, de fapt, întărirea unei învățături la care mă întorc mereu, după ce rătăcesc prin ungherele perfide ale îndoielii, ale deznădejdii, dar aceasta este povestea mea, din țara mea, încă frământată de răzmerițe...

      În țara Alicei  e pace. Și așa trebuie să rămână.

Vizante

                         Vizante...

            Un nume cunoscut, foarte cunoscut, chiar dacă mulți nu știu prea bine cine e, ce face sau de unde să-l ia. E ceva... vedetă, apare la televizor, parcă l-am văzut în reclama aia cu actrița aia, prin niște filme, parcă prezenta o emisiune de umor...?! Mulți nu prea știu exact cine e și de ce ar ști, când  mulți nu știu nici cine e Ștefan cel Mare și el mic la stat, mare la sfat.

            Îl cheamă Marius Florea, i se spune Vizante..., și, da, îl știm de la televizor, din reclama aia cu Maia, Morgenstern, ... desigur!, din Filantropica, din E pericoloso sporgersi, din emisiunea Apropo TV, din momentele de umor ale grupului Vouă, îl știm și de la teatru - cei care ne ducem (!) - iar unii îl cunosc pe viu, pentru că - slavă Domnului! - e unul dintre marii actori români în viață.

           E drept, mulți apar la televizor și puțini au ce căuta acolo.

        Oamenii îi văd și fără să mai conteze cine sunt sau ce fac, îi amestecă, îi digeră lesne, anevoie, nu mai contează, îi devorează, își umplu mintea cu ei,cu isprăvile lor și îi numesc, la grămadă, vedete. Discernământul nu este însă nici apanajul, nici sarcina publicului consumator de mass media.

Și nici scopul acestui articol despre Vizante, ... Marius Florea Vizante.

           Iar el nu e unul dintre cei despre care n-ar trebui să știm. Dimpotrivă. Locul lui e la televizor, pe scenă, printre oameni, în fața lor, pentru că e un genial actor român contemporan, e un foarte bun scriitor, e într-adevăr o persoană publică și merită acest statut, e un om în carne și oase, tânăr, fermecător, deschis.

       Pe sticlă ( oribilă sintagmă ?!) pare vanitos, superficial, suficient sieși, intangibil, capricios, așa ca ... vedetele.

        Pe viu e punctual, riguros, serios, timid, empatic, expansiv, sentimental, luminos, are un spirit ludic, dar și profund reflexiv. Și toate astea îi vin de minune.

          A acceptat necondiționat, fără emfaza de care l-ai putea bănui, să vină în mijlocul unor copii dintr-o școală bucureșteană de cartier și să dăruiască din timpul, din amintirile, din întâmplările, din împlinirile, din eșecurile, din vocația lui paternă, civică, actoricească, fără a lăsa vreo clipă impresia că le irosește, el cel aflat undeva, sus, condescendent cu cei de jos.

         Le-a vorbit copiilor mei, copiilor noștri, despre copilăria lui, despre cum trebuie să-ți trăiești frumos această vârstă și întreaga viață, despre modele, despre antimodele, despre valoare și nonvaloare, despre succes și ratare, despre condiția de vedetă, în accepția corectă, despre condiția actorului, a intelectualului și despre arta de a fi și de a rămâne om. Pentru că, în pofida faptului că nu este un om  înalt, Vizante este un om mare, iar dimensiunea umană nu poate fi disimulată. Nici chiar de către un actor genial.

       Aceasta a fost Lecția de vocație. O nouă lecție din Lectiile noastre de viață.

       A fost despre vocația găsită, cultivată, practicată, împărtășită.

      Copiii l-au privit fascinați, l-au ascultat, l-au înțeles și au aflat cine este. Atât cât la trebuie, pentru a ști cine este Vizante și pentru a le spune și altora.

    Peste un timp, le-am cerut copiilor să scrie un eseu despre o întâmplare memorabilă care simt ei că i-a marcat, că și-a pus amprenta cumva asupra modului lor de a gândi, de a vedea lucrurile, viața, pe ei înșiși...

       O elevă a scris mișcător, onest, splendid, despre o întânire care a impresionat-o cel mai mult, care i-a rămas în minte și în suflet. A fost cea cu actorul Marius Florea Vizante. A citit eseul și mama elevei mele și, emoționată, i l-a trimis și tatălui aflat departe de casă...

       Restul e ... tăcere!