Doamnei Uca Marinescu

             

           

                   Uca Marinescu este o făptură admirabilă.  Este o femeie frumoasă, deșteaptă, tânără, zveltă, asemenea unei statui de fildeș. Nu-i găsești niciun cusur. Te fascinează din clipa în care o vezi, o asculți și te face să-i sorbi amintirile, să nu te mai saturi de locurile, de oamenii, de văile, de munții, de crevasele, de nisipurile, de apele din inima Ei și de cerul din priviri. Știe povești minunate și mai ales, știe să le depene cu har. Cea mai frumoasă poveste este a Ei. Ea însăși. O poveste născută și mereu scrisă și spusă într-o simbioză deplină cu natura, așa cum a ivit-o Dumnezeu la facerea lumii.

              Când își spune povestea, îți dă ceva din ființa Ei, îți dăruiește din amintirile frumoase, le trece sub tăcere pe cele urâte și te face părtaș la călătoriile Ei, la bucuria descoperirii, a cunoașterii, a înțelegerii adânci a lumilor pe care le-a bătut la pas.

           Am întâlnit-o într-o vreme înnorată a vieții mele și mă simt privilegiată de această întâmplare. M-a  ajutat să dau o altă măsură lucrurilor. Măsura care li se cuvine. Am învățat de la Ea că nu trebuie să-ți trădezi conștiința și că e bine să găsești în inima ta un loc și pentru tine. Atunci am înțeles că Uca Marinescu e o călăuză. Nu doar o călătoare și o descoperitoare de locuri și de oameni. Ci și de suflete. Și de drumuri către suflete.

         Mâine este ziua Ei. Împlinește multe vise, multe povești, multe întâlniri memorabile, multe îmbrățișări și multe gânduri care se îndreaptă către Ea.

           Mi-aș dori s-o cunoască toți oamenii, toți copiii, pentru că merită. Și ei, și Ea. Pentru că e un om universal și un bun național neprețuit și deloc prețuit cum se cuvine. Pentru că iubește lumea întreagă, dar își iubește întâi de toate, țara. Pentru că poartă peste tot stindardul țării Ei, chiar dacă poporul din care vine nu o cunoaște prea bine.

          Ai crede că toți știu, aici, în țara Ei, cine este. Din nefericire, nu așa stau lucrurile. Aici. Din fericire, altfel stau lucrurile, dincolo de granițele țării. Cum nimeni nu e profet în țara lui, nu are o importanță prea mare această stare de lucruri. E doar tristă. Dar atât. Iar Uca Marinescu știe mai multe decât ne putem închipui despre firea umană și privește totul cu înțelepciune, cu îngăduință, cu serenitatea unui om care a încercat multă amărăciune fără să se lase doborât de ea. Și nu contenește să iubească oamenii de acasă ori de aiurea și să țeasă povestea unei noi călătorii. Pentru că Ea nu știe ce e odihna, nu vede rostul zăbavei, nu se lasă cu niciun chip sedusă de confortul rămânerii acasă. Vocația Ei de călătoare e neostoită și învinge întotdeauna timpul și granițele de orice fel.

         Uca Marinescu este unul dintre cei mai frumoși oameni pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc în carne și oase. Cred că este unul dintre cei mai frumoși oameni lăsați de Dumnezeu pe lume. Un om rotund ca Pământul pe care l-a străbătut. Un om cu rădăcini adânci aici și cu mintea fermecată de cântecul inefabil al aurorei boreale, cu gândurile ca niște crengi de sequoia, încărcate de foșnetul timpului, cu privirea mângâind fețele brăzdate de timp ale centenarilor din Valea Fericirii Veșnice și cu visele ferecate în ghețurile arctice.

         Uca Marinescu nu și-a trădat nici vocația de învățătoare, în sensul acela christic și dătător de sens lucrurilor. Străbate lumea, vorbește cu cei ce ființează pretutindeni, trăiește cu și ca ei, le ascultă istorisirile, mângâie pietrele și animalele, iubește oamenii chiar dacă le cunoaște firea, iubește copiii deși știe că vor crește, dar iubește mai presus de orice, felul în care copiii primesc poveștile ei și știe că îi poate face să devină niște oameni mari mai buni. Și nu obosește niciodată să-i învețe să respecte pământul, copacii, lumina, apa, cunoașterea, adevărul.

       Îmi este tare dragă doamna Uca Marinescu și știu că nu-mi ajung cuvintele pentru a vorbi despre Ea. Știu că toți cei care o cunosc simt asemenea mie. Nu știu dacă e vreo vocație pe care nu și-a împlinit-o, dar îi spun cu mâna pe inimă, că oricare ar fi fost prețul pe care l-a plătit, a meritat cu prisosință pentru toată dragostea, admirația și respectul atâtor oameni.

Despre alienarea omului modern

Ce este omul modern sau omul nou sau omul zilelor noastre? Cine este el?

E, semantic vorbind, modern sau nou, sapiens ori ludens? Fie semantic, fie antropologic, el nu mai este nici om și cu atât mai puțin modern sau nou. Ci doar al zilelor noastre. Este omul contemporan, un altfel de om, o ființă care ... ființează într-o societate compusă din tot mai mulți indivizi asemenea lui, raportându-se la valori, la coordonate, la repere născocite de el sau de alții ca el, de neconceput odinioară. Omul contemporan este un mutant, un surogat.

Omul acesta se iubește și se valorizează doar pe sine, iar raportarea lui la societate este dictată nu de reguli, de norme, de rigori unanim acceptate, ci de propriile interese de moment.

El nu adună pentru a folosi, ci pentru a avea și pentru a le arăta celorlalți că are. El nu respectă pentru că nimic și nimeni nu merită respectul lui. El nu empatizează pentru că nu poate și nici nu vrea. Are problemele lui și nu se mai încarcă și cu ale altora. În plus, fiecare este răspunzător pentru sine. Doar el, nu. El nu vrea să plătească pentru greșelile lui și nu are remușcări atunci când ucide, când fură, când minte, când trădează. El este victima. Nu mai face dragoste, ci sex, pentru că iubirea, poezia, fluturii în stomac, emoția, buchetele de flori sunt demodate, cronofage, inutile. El nu se căsătorește pentru că e complicat și păgubos, iar dacă o face, își înșală fără remușcări partenerul sau divorțează pentru că nu e înțeles. Este mereu în căutarea fericirii, pentru că nu o vede niciodată în lucrurile simple. Se prevalează de ideea că viața e complexă și crede că este singurul care înțelege asta. Are întotdeauna toate răspunsurile. Nu are îndoieli, pentru că deține, consideră el, adevărul absolut. Caută senzații tari, pentru că normalitatea îl plictisește. E blazat, indiferent, pasiv, depresiv, nevrotic, plin de fobii, suficient sieși până la greață. Atunci când cineva îl critică ori îi dezaprobă apucăturile, acela nu poate fi decât un frustrat care nu a atins bunăstarea și nivelul de suficiență al unui individ superior ca el. El nu se mai plimbă, nu mai călătorește, ci face turism. Nu merge desculț prin iarbă din cauza căpușelor. Taie copacii ca să poată turna beton, ca să nu i se prăbușească pe mașină sau să nu adăpostească păsări. Fac prea mult zgomot și găinaț care, ... îi corodează vopseaua de pe mașină. Își îmbracă pisicile și câinii și îi duce la saloane de înfrumusețare cât e plecat să se distreze, să-și încarce bateriile. Ieșirile în natură, concediile, plimbările lui înseamnă mâncat și băut până la starea de vomă, stat în trafic, zăcut pe plajă sau în hotel, muzică asurzitoare, shopping, stat cu ochii în telefon sau în laptop, postat pe rețelele de socializare fotografii din vacanță, ca prietenii (?!) să afle unde este și să crape de invidie.

De aceea, omul contemporan nu are nevoie de prieteni. Îi are doar pentru a se folosi de ei și, eventual, pentru a avea pe cine denunța. Îi cumpără pentru a avea în fața cui să-și etaleze opulența. Așadar nu are nevoie de prieteni adevărați. Prietenii ți-i faci în timp, cer ajutor, trebuie înțeleși, îmbrățișați, iubiți. El nu are timp să probeze prietenia, să cunoască oameni, să strângă mâna cuiva. Nu poate renunța la sine, pentru a fi lângă altcineva, nu se irosește în sentimente. El nu comunică, nu se împrietenește, nu discută, el... socializează. Pe Facebook, pe Twitter, pe Whats App, pe Skype, pe Chat... . Poate vorbi la telefon, poate trimite sms-uri, email-uri, așa că la ce bun să mai stea față în față cu cineva, să mai țină pe cineva în brațe, să-i mai pună mâna pe umăr, să mai piardă din prețiosul timp în care poate sta pe rețelele de socializare.

El nu dă doi bani pe educație, pe școală, pe lectură, pentru că nu se merită câtă vreme poți să-ți cumperi diplome peste diplome. El nu iartă, nu cere iertare, nu acceptă și nu se acceptă așa cum l-a lăsat Dumnezeu pentru că nu are niciunul.

Dumnezeul lui înseamnă pelerinaj la Ierusalim, picnic în curtea mânăstirii, mătănii și cruci atârnate prin mașină. În fond, nici nu are nevoie de Dumnezeu. El este atotputernic. Dumnezeu este el. Lui i se cuvine totul fără a da nimic. Doar pentru că există.

Omul acesta nu trăiește în frică, nu se teme că ceea ce face se va răsfrânge cândva asupra copiilor lui și nu se gândește la moarte, pentru că nu crede că va muri vreodată. Moartea li se întâmplă altora. El va moșteni pământul. El este un supraviețuitor.

El se descurcă. Nu stă niciodată în trafic, nu stă la rând, nu se supune legii, este mai presus de oricine și de orice. Dă sfaturi de viață culese de pe internet ori de prin reviste glossy. Se erijează într-un ghid de succes în afaceri, de fentat legea, nevasta, fiscul, școala, poliția. Își învață copilul la fel. Bunul-simț, respectul pentru norme, educația, generozitatea, smerenia sunt pentru fraieri, nu pentru șmecheri. Fraierii sunt varză, sunt ratați, sunt frustrați și roși de invidie față de el. Fraierii muncesc pe brânci, învață, iar șmecherii cumpără și vând.

Sensul existenței lui este acela de a acumula fără număr. Case, mașini, diplome, tablouri, bijuterii, ceasuri, neveste, copii, amante, operații estetice, relații.

Viața lui glamouroasă trebuie cunoscută de toți, trebuie expusă în presa mondenă, pe Facebook, pretutindeni unde se poate vedea, pentru a stârni invidie și pentru a-i hrăni orgoliul. Exhibiționism pe care, firește, doar frustrații îl văd astfel.

Viața lui reală însă, adevărata lui ascensiune socială, trebuie ascunse în locuri cât mai sordide și mai întunecate.

Și cum acest om mutant există doar pentru sine, ar trebui să nu existe pentru ceilalți. Poate că nici nu i-am observa prezența dacă l-ar încăpea lumea lui, dacă nu ar intra atât de brutal în lumea altora, dacă nu ar vrea cu orice preț să fie văzut și adulat, cunoscut și temut. Și atunci îți intră în viață cu pantofii lui de firmă și cu mașina lui tunată și turată la maximum, în urlet de manea. Te murdărește, te stropește din cap până-n picioare și te înjură că-i stai în cale. Așa că nu poți face abstracție de el. Îl poți ocoli sau îl poți înfrunta. Nu-l poți schimba, o știi bine, dar nici nu ești obligat să-l accepți, așa că celor ce nu-i sunt asemenea și se lasă seduși de el, năclăiți de el, le spun: Vai, vouă...! Nu vă amestecați cu el dacă vreți să rămâneți oameni! Nu vă vindeți lui! Nu vă murdăriți conștiința! Odată ce ați făcut-o, vă va fi greu să vă întoarceți la ai voștri, la voi înșivă...!

Omul acesta ar trebui să-ți inspire milă, dacă nu ți-ar inspira silă. Are conturi pe toate rețelele de socializare, dar nu are niciun prieten. Are GPS, dar nu găsește niciodată drumul. Are bani, dar nu știe să-i folosească. Are mașini, dar nu ajunge nicăieri. Are case, dar nu are un cămin. Are un noian de relații sexuale, dar nu are dragoste.

Cum pentru el, unicul zeu e banul, cum crede că absolut totul se poate cumpăra și se poate vinde, nu poți decât să te consolezi cu gândul că îi scapă ceva esențial: Totul se plătește.

La cursul zilei. Și la lumina ei.