Sfertul de veac nonacademic

Terminasem liceul. Nu luasem la facultate. Lucram într-o fabrică, pentru că mă calificasem ca prelucrător prin așchiere. Bineînțeles că nu aveam nici habar, nici vocație de și pentru ceea ce făceam, dacă se cheamă că făceam ceva. Muncitorii care îmi erau colegi de echipă mă mai ironizau, mă mai ajutau, dar erau niște oameni cumsecade și înțelegeau că locul meu nu era acolo. Al lor..., da. Pentru că asta voiau și știau să facă, le plăcea și erau plătiți decent. Eu, nu...

Au trecut câteva luni și a venit Revoluția. România era cenușie și tristă. Cum e și astăzi, cu toate stridențele ei. Ascultam Vocea Americii și Europa liberă, cu sufletul la gură. În pofida bruiajului, înțelegeam că se petrece ceva. Am aflat ce, iar când oamenii din oraș s-au adunat eliberați de teamă în fața clădirii fostului Comitet de partid, am fost acolo, am reușit să urc la tribuna improvizată și să țin un discurs înflăcărat, chiar dacă eram doar un copil. Oamenii mari m-au ascultat și m-au aplaudat frenetic. Simțeam că mi se întâmplă ceva înălțător și că de a doua zi voi trăi altfel. Așa a și fost. Am trăit altfel. Șmenarii de la restaurantul de peste drum de sediul Comitetului de partid s-au mutat aici, unul dintre ei a devenit primar al orașului și unul dintre cei mai bogați oameni. Ceilalți au ajuns oameni de afaceri și politicieni de răsunet, într-o dulce frăție cu unii dintre foștii activiști de partid și securiști. Muncitorii din fabrica la care lucram au plecat să vândă rulmenți furați din magazia fabricii în Turcia și s-au privatizat, făcându-și buticuri. Cei mai mulți au sfârșit ca taximetriști. Fetele care nu aveau niciun Dumnezeu au plecat și ele în Turcia. Să se prostitueze. S-au întors și au devenit și ele femei de afaceri, avocate, jurnaliste, realizatoare tv, politiciene. Și cele care au rămas aici, la fel. După ce Televiziunea a fost declarată liberă, au început să curgă știri de tot soiul. Imagini live. Execuția familiei Ceaușescu, informațiile despre teroriști, campania electorală făcută după ureche, imaginile în direct de la ședințele din CPEX care ne țineau în fața televizoarelor alb-negru până târziu în noapte... .

Au început să se reverse invective, acuze, a început vânătoarea de vrăjitoare, au apărut partide, Iliescu, Rațiu, Câmpeanu, oratori, vizionari, profeți, manipulatori, impostori, criptocomunisti, disidenți, proscriși, formatori de opinie,  falși profeți, comuniști cu față umană. Mutanți de tranziție metamorfozați în politicieni. A apărut FSN-ul din care făceau parte și Iliescu și Roman și Băsescu și toți emanații binecuvântatei Revoluții. Au apărut drapați în drapelul găurit și fiii risipitori, capitaliștii care nu mâncaseră salam cu soia, care plecaseră într-un salvator exil, dar care au venit iute acasă, la România, să dea o mână de ajutor întru propășirea țării și a poporului după care au tânjit în cruzii ani de surghiun, dar cărora le-au fost alături cu sufletul. România trecea gălăgios de la comunism la capitalism. La reforme, la privatizare, la tot ce presupune lumea liberă. Ion Iliescu se zbătea să facă o altă lume, peticind-o pe cea în care era prins și care se făcuse zdrențe, Petre Roman, asemenea, Traian Băsescu își termina stocul de blugi adus de peste mări și zări și se pregătea să vândă vapoare, alții, fabrici, păduri, petrol, arme, pământuri, clădiri, C.A.P.-uri. Se trecuse de la afacerile mărunte, la vânzarea en gros. Începuse Marele Jaf. Intelectualii de marcă și-au părăsit turnurile de fildeș, sertarele doldora de operă cenzurată și au ieșit în agora să aducă lumină norodului. Unii dintre ei au sfârșit putred de bogați, alții doar au sfârșit. Toți erau în stradă sau în fața televizoarelor, toți făceau politică, nimeni nu muncea, nimeni nu părea să știe încotro să apuce.

Unii știau însă perfect. Au și făcut-o. Iar România a ajuns ceea ce nu am crezut că va ajunge.

Eu am plecat de acolo, din anul acela, din lumea în care trăisem, de acasă. Îmi doream să plec. Am ajuns aici, în marele oraș. N-am găsit mai nimic din ce așteptam să găsesc, dar am rămas de atunci aici și m-am străduit să fac lucrurile mai frumoase, să-mi fac profesia exemplar, să educ generații de copii ai acestui oraș, ai acestei țări, ai acestei epoci tulburi. Copii pe care i-am iubit și pe care îi iubesc, de a căror devenire îmi pasă, ale căror izbânzi mă bucură, ale căror răni mă dor. Pentru copilul meu, pentru copiii mei, pentru toți copiii îmi doresc să le fie cât mai bine, să nu simtă gustul amar al ratării, dar copiii trebuie învățați că nu li se cuvine totul și că tot ceea ce primesc trebuie respectat și păstrat. Cine să-i învețe însă, când nici părinții lor nu știu, însă,..., încă... ?!

Astăzi am vârsta pe care o avea mama mea la Revoluție și cred, înțelepciunea, pe care o au anii noștri, ai mei și ai ei, însumați. Nu mi-a pierit entuziasmul de atunci. E doar mai temperat. Nu știu dacă am făcut cele mai bune alegeri, dar nici nu am să-mi reproșez prea multe.

Cred că sunt acolo unde îmi este locul, pentru că știu care îmi este locul.

Asta nu mă împiedică să mă gândesc la tot acest timp, scurs peste noi ca apa unui râu neregularizat. Ca o viitură năprasnică, măturând totul în cale, nezăgăzuită de pădurile și de livezile defrișate la fel de năprasnic. Nici să observ că lucrurile merg prost pentru că cei mai mulți dintre noi nu știu unde le este locul și pentru că nu se găsește nimeni care să le arate. Nici să mă întreb ce s-ar fi ales de derbedeii, de proștii sau de curvele acestei țări, dacă n-ar fi fost Revoluția? Nici să mă gândesc amar cum ar fi rămas toți acești oameni unde le era locul fără să se acopere de penibil, făcând ceea puteau să facă, oameni ai muncii de la orașe și sate, în loc să fi ajuns avocați, politicieni, latifundiari, investitori, generali, dezvoltatori imobiliari și naiba mai știe ce. Fără niciun merit, doar cumpărând și furând totul. Și apoi dând lecții despre construirea unei cariere de succes.

 Nici să mă întreb unde am fi ajuns astăzi dacă țara asta n-ar fi fost crunt și repetat siluită, jefuită și sluțită. Da, Revoluția a fost ca o viitură. Nu i-a stat nimic în cale și a adus cu sine mormane de gunoaie fetide.

România arată astăzi ca una dintre femeile de succes pe care le-a zămislit. Sau ca toate la un loc. E botoxată, e siliconată, e obosită, e penibilă, e proastă și prostită, e murdară, e înnebunită după băieții răi, dar deștepți și, în consecință, cu bani, după proxeneți, după maneliști, după țiganii care fură și vând fier vechi, are bibliorafturi doldora de diplome false, de țară membră U.E., N.A.T.O., capitalistă. E mereu pe sticlă și face audiență. Dănțuiește la bară, dă din buric, vorbește agramat și vulgar, n-are pic de educație, de bun-gust, de bun-simț, uneori divorțează, se încurcă alteori cu toți golanii, care sfârșesc prin a o bate cu bestialiate și a o umili, e o vedetă făcută peste noapte, o, da, numai peste noapte, la private al căror nume nu-l dau doar din respect pentru Spiru Haret, pentru Dimitrie Cantemir, pentru Titu Maiorescu, pentru Nicolae Titulescu ( Ce blasfemie...!) ori pentru sincera prietenie româno-americană. E arestată uneori și închisă, fără nicio vină, desigur, și atunci își ridică poalele-n cap pe la toate televiziunile, la ore de maximă audiență.

Cum poți vorbi despre Revoluție fără să aluneci în vâltoarea beției de cuvinte, a jelaniilor fără de sfârșit, a imaginilor răscolitoare cu trupuri crâmpoțite?

Poate doar peste douăzeci și cinci de ani, având sub ochi trupurile arse sau fumegânde sau pur și simplu golite de viață ale unor tineri care au fost frumoși, au fost deștepți, au fost iubiți, au fost plini de viață și de lumină și mai ales, au fost unde nu ar fi trebuit să fie?

Cum să vorbești despre România fără să te doară cugetul și sufletul când a trecut un sfert de veac, nonacademic, în care înșiși intelectualii au pervertit noțiunea de valoare, dimensiunea culturală a acestui popor, validând, cronicizând, generalizând impostura academică, cum odinioară, cu altă jumătate de secol în urmă, făcuseră blamații comuniști care scoteau intelectuali pe puncte.

Acum plătim cu toții lăcomia și inconștiența unora, plătim pentru tot ce a fost măsluit, contrafăcut, pentru diplome, pentru titluri, pentru grade, pentru autorizații și pentru tot ce am îngăduit să fie falsificat sub ochii noștri.

E o vină colectivă. Crudă ironie...!

Mă doare. Nu e prima dată când simt ori spun asta. Nu înțeleg de ce lucrurile stau atât de prost într-o țară în care cunosc și întâlnesc pretutindeni, atâția oameni decenți, frumoși, onești și prea  puțini ticăloși.

Mă întreb de ce ...?

Să fie oare pentru că cei buni sunt mulți, dar tăcuți... ?!

Să fie oare pentru  că ticăloșii  sunt puțini, dar gălăgioși... ?!