Cei aleși

                         Cei aleși...

Pragmaticii spun că au găsit ce au căutat.

Bigoții spun că erau sataniști așa că și-au meritat soarta.      

Fataliștii vestesc Apocalipsa iminentă, în timp ce adepții teoriilor conspiraționiste dezvăluie la ore de maximă audiență că totul a fost o diversiune scăpată de sub control, menită să distragă atenția de la derapajele din politică. 

Părinții care și-au îngropat copiii frumoși cu trupurile mutilate plâng fără contenire și nu mai găsesc niciun sens existențial.

Nostalgicii epocii de aur văd în această tragedie, palma târzie, dar usturătoare dată capitalismului deșănțat, în care ca o blasfemie, intelectuali decadenți se adunau underground într-un loc al cărui nume sună ca o ironie a sorții -Colectiv (sic!)- unde cândva, oameni ai muncii adunați de la sate la orașe construiau socialismul, trudind pentru a încălța Occidentul, pe când țăranii își munceau pământurile luate cu japca de stat, la C.A.P., adică la... colectiv. 

Bunicii încă în viață ai tinerilor morți își plâng bătrânețile amare în care le-a fost dat să-și vadă nepoții frumoși, crescuți cu dragoste, trecuți la cele veșnice.

Filopesediștii spun că forțe oculte au înscenat totul ca să le cadă guvernul și să destabilizeze țara.   Investigatorii, formatorii de opinie și jurnaliștii autoproclamați, de senzațional „degrabă vărsători”, le răscolesc victimelor cenușa, amintirile, biografia, le pun sare pe rană celor care îi jelesc și celor care au supraviețuit, pentru că ei au aflat pe surse adevărul.

Aparținătorii victimelor gonesc sfâșiate între spitale, biserici, morgă, cimitir, aeroporturi, vămi de aici și de dincolo în agonie, în transă, într-o desprindere de ființa lor, parcă nevrând să se trezească, să dea piept cu realitatea. Unii au rămas prizonieri aceleiași stări autoinduse și impuse, alții încă mai speră, deși îi dor rănile copiilor lor mai presus de orice. Și cei care și-au îngropat copiii și cei care sunt alături de ei în spital, știu că nimic nu va mai fi ca înainte. 

Chiar și noi, ceilalți...

Sunt anunțate primele date oficiale, sunt apoi arestați primii suspecți, un primar de sector, altminteri persoană respectabilă și redutabil produs de tranziție made in Roumania, apoi proprietarii clubului unde s-a petrecut nenorocirea, trei tineri năuci și copleșiți de dimensiunea întâmplării, doi așa-ziși inspectori I.S.U., organizatorii evenimentului, specialiștii în efecte pirotehnice, iar cu acest prilej am aflat, evident, pe surse, că singularul substantivului artificii este artificie și un noian de alte grozăvii, de la cele lingvistice la cele cu pretenții științifice, cum ar fi penibilele experimente destinate, chipurile, să ne lumineze, pe noi și pe anchetatori.

Bieții supraviețuitori, nevătămați sau răniți, se simt norocoși, dar sunt copleșiți de vina de a fi în viață când prietenii lor nu mai sunt. Familiile celor morți sau grav răniți, încep să se dezmeticească și să acuze și nu pot să își reprime sentimentele de durere ucigătoare și resentimentele față de cei care s-au salvat, poate, călcând peste cadavrele copiilor lor. 

Strada, spasmodic trezită din letargie, reinervată ca un picior de broască la disecție, cere să cadă capete și arată cu degetul spre cei care reprezintă Sistemul. Cine sunt aceștia? Cine i-a adus acolo de unde ar trebui coborâți și târâți spre eșafod? Cine le-a permis să devină Sistemul? Ce putem să le cerem unor indivizi care au avut decât de luat, niciodată de dat?

Simțim eterna sete de sânge, într-o țară în care miroase încă a carne arsă.

Tot ce vrem cu adevărat din când în când este să cadă niscaiva capete. Și asta doar când ne ajunge cuțitul la os. Apoi ne trece și uităm că se poate întâmpla din nou. Ni s-ar putea întâmpla chiar nouă. Nu cred că cei care trec acum prin acest coșmar, s-au gândit vreodată că nu-și vor mai vedea copiii nicicând sau îi vor avea în fața ochilor altfel.

E ca la Revoluție, e ca atunci când câinii au sfâșiat un copil, e ca atunci când niște bestii au violat o fată sau au tăiat coada unui câine, e ca la fiecare oroare care ne tulbură viața, altminteri confortabilă?!

Ce să facem?, Asta este!, Mergem înainte! Așa e viața! Așa e la noi!, Oricum nu se schimbă nimic...!

Sunt veșnicele lamentații care ne fac să putem trăi în continuare în și cu noi înșine, să ne absolvim de orice vină.

Destinul și Sistemul sunt în această țară două entități imuabile. Este drama sub care stă țara asta, întotdeauna la mâna sorții care nu i-a fost chiar mereu potrivnică, câtă vreme sistemul a înfrânt președinți și ne joacă în picioare după bunul său plac.

Care este atunci, dragi concetățeni veșnic buimaci și resemnați, rostul protestului vostru? 

Cum credeți că vă puteți lupta câtă vreme plecați la bătălie simțind deja gustul amar al înfrângerii.

Sistemul nu este implacabil, oricare ar fi el, mai trainic sau mai șubred, pentru că este făcut din oameni. Sistemul suntem noi. Au fost și sunt și cei din Colectiv, și părinții, și bunicii, și prietenii lor, și noi toți, îngenuncheați, cutremurați sau indiferenți în fața acestei tragedii, dar și de culpa colectivă în care ne aflăm. E important să înțelegem întâi asta.

În ceea ce privește Destinul...?! El este cu adevărat imuabil, E important să înțelegem și asta, mai cu seamă că lucrurile se întâmplă uneori pur și simplu, alteori pentru că sunt lăsate la voia întâmplării, iar alteori pentru că trebuie...

Dintre toți tinerii acestei țări au fost Ei. Dintre toți copiii frumoși, deștepți, educați, adorați au fost Ei. Dintre toți părinții, loviți au fost ai Lor. Dintre toate cluburile care funcționează la fel de găunos, a fost cel în care se aflau Ei. Atunci, acolo, așa...

De când s-a întâmplat am avut o senzație stranie, dar învăluită în liniște și în lumină, de parcă cineva, ceva, i-ar fi decupat din această lume și i-ar fi absorbit într-o altă dimensiune, E greu de explicat și am lăsat să se decanteze lucrurile ca să-mi pot explica mai bine ce simt. E ceva aproape metafizic. Poate fi un exercițiu de consolare pentru cei care îi plâng, dar i-am simțit ca pe niște oameni aleși, ca pe o pasăre Phoenix, ca și cum ar fi atins nirvana, starea de catharsis, ca pe Cei aleși pentru un sacrificiu pe temelia căruia să se clădească...

Ei, Cei aleși,  noi, Cei rămași...

.

Sfertul de veac nonacademic

Terminasem liceul. Nu luasem la facultate. Lucram într-o fabrică, pentru că mă calificasem ca prelucrător prin așchiere. Bineînțeles că nu aveam nici habar, nici vocație de și pentru ceea ce făceam, dacă se cheamă că făceam ceva. Muncitorii care îmi erau colegi de echipă mă mai ironizau, mă mai ajutau, dar erau niște oameni cumsecade și înțelegeau că locul meu nu era acolo. Al lor..., da. Pentru că asta voiau și știau să facă, le plăcea și erau plătiți decent. Eu, nu...

Au trecut câteva luni și a venit Revoluția. România era cenușie și tristă. Cum e și astăzi, cu toate stridențele ei. Ascultam Vocea Americii și Europa liberă, cu sufletul la gură. În pofida bruiajului, înțelegeam că se petrece ceva. Am aflat ce, iar când oamenii din oraș s-au adunat eliberați de teamă în fața clădirii fostului Comitet de partid, am fost acolo, am reușit să urc la tribuna improvizată și să țin un discurs înflăcărat, chiar dacă eram doar un copil. Oamenii mari m-au ascultat și m-au aplaudat frenetic. Simțeam că mi se întâmplă ceva înălțător și că de a doua zi voi trăi altfel. Așa a și fost. Am trăit altfel. Șmenarii de la restaurantul de peste drum de sediul Comitetului de partid s-au mutat aici, unul dintre ei a devenit primar al orașului și unul dintre cei mai bogați oameni. Ceilalți au ajuns oameni de afaceri și politicieni de răsunet, într-o dulce frăție cu unii dintre foștii activiști de partid și securiști. Muncitorii din fabrica la care lucram au plecat să vândă rulmenți furați din magazia fabricii în Turcia și s-au privatizat, făcându-și buticuri. Cei mai mulți au sfârșit ca taximetriști. Fetele care nu aveau niciun Dumnezeu au plecat și ele în Turcia. Să se prostitueze. S-au întors și au devenit și ele femei de afaceri, avocate, jurnaliste, realizatoare tv, politiciene. Și cele care au rămas aici, la fel. După ce Televiziunea a fost declarată liberă, au început să curgă știri de tot soiul. Imagini live. Execuția familiei Ceaușescu, informațiile despre teroriști, campania electorală făcută după ureche, imaginile în direct de la ședințele din CPEX care ne țineau în fața televizoarelor alb-negru până târziu în noapte... .

Au început să se reverse invective, acuze, a început vânătoarea de vrăjitoare, au apărut partide, Iliescu, Rațiu, Câmpeanu, oratori, vizionari, profeți, manipulatori, impostori, criptocomunisti, disidenți, proscriși, formatori de opinie,  falși profeți, comuniști cu față umană. Mutanți de tranziție metamorfozați în politicieni. A apărut FSN-ul din care făceau parte și Iliescu și Roman și Băsescu și toți emanații binecuvântatei Revoluții. Au apărut drapați în drapelul găurit și fiii risipitori, capitaliștii care nu mâncaseră salam cu soia, care plecaseră într-un salvator exil, dar care au venit iute acasă, la România, să dea o mână de ajutor întru propășirea țării și a poporului după care au tânjit în cruzii ani de surghiun, dar cărora le-au fost alături cu sufletul. România trecea gălăgios de la comunism la capitalism. La reforme, la privatizare, la tot ce presupune lumea liberă. Ion Iliescu se zbătea să facă o altă lume, peticind-o pe cea în care era prins și care se făcuse zdrențe, Petre Roman, asemenea, Traian Băsescu își termina stocul de blugi adus de peste mări și zări și se pregătea să vândă vapoare, alții, fabrici, păduri, petrol, arme, pământuri, clădiri, C.A.P.-uri. Se trecuse de la afacerile mărunte, la vânzarea en gros. Începuse Marele Jaf. Intelectualii de marcă și-au părăsit turnurile de fildeș, sertarele doldora de operă cenzurată și au ieșit în agora să aducă lumină norodului. Unii dintre ei au sfârșit putred de bogați, alții doar au sfârșit. Toți erau în stradă sau în fața televizoarelor, toți făceau politică, nimeni nu muncea, nimeni nu părea să știe încotro să apuce.

Unii știau însă perfect. Au și făcut-o. Iar România a ajuns ceea ce nu am crezut că va ajunge.

Eu am plecat de acolo, din anul acela, din lumea în care trăisem, de acasă. Îmi doream să plec. Am ajuns aici, în marele oraș. N-am găsit mai nimic din ce așteptam să găsesc, dar am rămas de atunci aici și m-am străduit să fac lucrurile mai frumoase, să-mi fac profesia exemplar, să educ generații de copii ai acestui oraș, ai acestei țări, ai acestei epoci tulburi. Copii pe care i-am iubit și pe care îi iubesc, de a căror devenire îmi pasă, ale căror izbânzi mă bucură, ale căror răni mă dor. Pentru copilul meu, pentru copiii mei, pentru toți copiii îmi doresc să le fie cât mai bine, să nu simtă gustul amar al ratării, dar copiii trebuie învățați că nu li se cuvine totul și că tot ceea ce primesc trebuie respectat și păstrat. Cine să-i învețe însă, când nici părinții lor nu știu, însă,..., încă... ?!

Astăzi am vârsta pe care o avea mama mea la Revoluție și cred, înțelepciunea, pe care o au anii noștri, ai mei și ai ei, însumați. Nu mi-a pierit entuziasmul de atunci. E doar mai temperat. Nu știu dacă am făcut cele mai bune alegeri, dar nici nu am să-mi reproșez prea multe.

Cred că sunt acolo unde îmi este locul, pentru că știu care îmi este locul.

Asta nu mă împiedică să mă gândesc la tot acest timp, scurs peste noi ca apa unui râu neregularizat. Ca o viitură năprasnică, măturând totul în cale, nezăgăzuită de pădurile și de livezile defrișate la fel de năprasnic. Nici să observ că lucrurile merg prost pentru că cei mai mulți dintre noi nu știu unde le este locul și pentru că nu se găsește nimeni care să le arate. Nici să mă întreb ce s-ar fi ales de derbedeii, de proștii sau de curvele acestei țări, dacă n-ar fi fost Revoluția? Nici să mă gândesc amar cum ar fi rămas toți acești oameni unde le era locul fără să se acopere de penibil, făcând ceea puteau să facă, oameni ai muncii de la orașe și sate, în loc să fi ajuns avocați, politicieni, latifundiari, investitori, generali, dezvoltatori imobiliari și naiba mai știe ce. Fără niciun merit, doar cumpărând și furând totul. Și apoi dând lecții despre construirea unei cariere de succes.

 Nici să mă întreb unde am fi ajuns astăzi dacă țara asta n-ar fi fost crunt și repetat siluită, jefuită și sluțită. Da, Revoluția a fost ca o viitură. Nu i-a stat nimic în cale și a adus cu sine mormane de gunoaie fetide.

România arată astăzi ca una dintre femeile de succes pe care le-a zămislit. Sau ca toate la un loc. E botoxată, e siliconată, e obosită, e penibilă, e proastă și prostită, e murdară, e înnebunită după băieții răi, dar deștepți și, în consecință, cu bani, după proxeneți, după maneliști, după țiganii care fură și vând fier vechi, are bibliorafturi doldora de diplome false, de țară membră U.E., N.A.T.O., capitalistă. E mereu pe sticlă și face audiență. Dănțuiește la bară, dă din buric, vorbește agramat și vulgar, n-are pic de educație, de bun-gust, de bun-simț, uneori divorțează, se încurcă alteori cu toți golanii, care sfârșesc prin a o bate cu bestialiate și a o umili, e o vedetă făcută peste noapte, o, da, numai peste noapte, la private al căror nume nu-l dau doar din respect pentru Spiru Haret, pentru Dimitrie Cantemir, pentru Titu Maiorescu, pentru Nicolae Titulescu ( Ce blasfemie...!) ori pentru sincera prietenie româno-americană. E arestată uneori și închisă, fără nicio vină, desigur, și atunci își ridică poalele-n cap pe la toate televiziunile, la ore de maximă audiență.

Cum poți vorbi despre Revoluție fără să aluneci în vâltoarea beției de cuvinte, a jelaniilor fără de sfârșit, a imaginilor răscolitoare cu trupuri crâmpoțite?

Poate doar peste douăzeci și cinci de ani, având sub ochi trupurile arse sau fumegânde sau pur și simplu golite de viață ale unor tineri care au fost frumoși, au fost deștepți, au fost iubiți, au fost plini de viață și de lumină și mai ales, au fost unde nu ar fi trebuit să fie?

Cum să vorbești despre România fără să te doară cugetul și sufletul când a trecut un sfert de veac, nonacademic, în care înșiși intelectualii au pervertit noțiunea de valoare, dimensiunea culturală a acestui popor, validând, cronicizând, generalizând impostura academică, cum odinioară, cu altă jumătate de secol în urmă, făcuseră blamații comuniști care scoteau intelectuali pe puncte.

Acum plătim cu toții lăcomia și inconștiența unora, plătim pentru tot ce a fost măsluit, contrafăcut, pentru diplome, pentru titluri, pentru grade, pentru autorizații și pentru tot ce am îngăduit să fie falsificat sub ochii noștri.

E o vină colectivă. Crudă ironie...!

Mă doare. Nu e prima dată când simt ori spun asta. Nu înțeleg de ce lucrurile stau atât de prost într-o țară în care cunosc și întâlnesc pretutindeni, atâția oameni decenți, frumoși, onești și prea  puțini ticăloși.

Mă întreb de ce ...?

Să fie oare pentru că cei buni sunt mulți, dar tăcuți... ?!

Să fie oare pentru  că ticăloșii  sunt puțini, dar gălăgioși... ?!

Doamnei Uca Marinescu

             

           

                   Uca Marinescu este o făptură admirabilă.  Este o femeie frumoasă, deșteaptă, tânără, zveltă, asemenea unei statui de fildeș. Nu-i găsești niciun cusur. Te fascinează din clipa în care o vezi, o asculți și te face să-i sorbi amintirile, să nu te mai saturi de locurile, de oamenii, de văile, de munții, de crevasele, de nisipurile, de apele din inima Ei și de cerul din priviri. Știe povești minunate și mai ales, știe să le depene cu har. Cea mai frumoasă poveste este a Ei. Ea însăși. O poveste născută și mereu scrisă și spusă într-o simbioză deplină cu natura, așa cum a ivit-o Dumnezeu la facerea lumii.

              Când își spune povestea, îți dă ceva din ființa Ei, îți dăruiește din amintirile frumoase, le trece sub tăcere pe cele urâte și te face părtaș la călătoriile Ei, la bucuria descoperirii, a cunoașterii, a înțelegerii adânci a lumilor pe care le-a bătut la pas.

           Am întâlnit-o într-o vreme înnorată a vieții mele și mă simt privilegiată de această întâmplare. M-a  ajutat să dau o altă măsură lucrurilor. Măsura care li se cuvine. Am învățat de la Ea că nu trebuie să-ți trădezi conștiința și că e bine să găsești în inima ta un loc și pentru tine. Atunci am înțeles că Uca Marinescu e o călăuză. Nu doar o călătoare și o descoperitoare de locuri și de oameni. Ci și de suflete. Și de drumuri către suflete.

         Mâine este ziua Ei. Împlinește multe vise, multe povești, multe întâlniri memorabile, multe îmbrățișări și multe gânduri care se îndreaptă către Ea.

           Mi-aș dori s-o cunoască toți oamenii, toți copiii, pentru că merită. Și ei, și Ea. Pentru că e un om universal și un bun național neprețuit și deloc prețuit cum se cuvine. Pentru că iubește lumea întreagă, dar își iubește întâi de toate, țara. Pentru că poartă peste tot stindardul țării Ei, chiar dacă poporul din care vine nu o cunoaște prea bine.

          Ai crede că toți știu, aici, în țara Ei, cine este. Din nefericire, nu așa stau lucrurile. Aici. Din fericire, altfel stau lucrurile, dincolo de granițele țării. Cum nimeni nu e profet în țara lui, nu are o importanță prea mare această stare de lucruri. E doar tristă. Dar atât. Iar Uca Marinescu știe mai multe decât ne putem închipui despre firea umană și privește totul cu înțelepciune, cu îngăduință, cu serenitatea unui om care a încercat multă amărăciune fără să se lase doborât de ea. Și nu contenește să iubească oamenii de acasă ori de aiurea și să țeasă povestea unei noi călătorii. Pentru că Ea nu știe ce e odihna, nu vede rostul zăbavei, nu se lasă cu niciun chip sedusă de confortul rămânerii acasă. Vocația Ei de călătoare e neostoită și învinge întotdeauna timpul și granițele de orice fel.

         Uca Marinescu este unul dintre cei mai frumoși oameni pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc în carne și oase. Cred că este unul dintre cei mai frumoși oameni lăsați de Dumnezeu pe lume. Un om rotund ca Pământul pe care l-a străbătut. Un om cu rădăcini adânci aici și cu mintea fermecată de cântecul inefabil al aurorei boreale, cu gândurile ca niște crengi de sequoia, încărcate de foșnetul timpului, cu privirea mângâind fețele brăzdate de timp ale centenarilor din Valea Fericirii Veșnice și cu visele ferecate în ghețurile arctice.

         Uca Marinescu nu și-a trădat nici vocația de învățătoare, în sensul acela christic și dătător de sens lucrurilor. Străbate lumea, vorbește cu cei ce ființează pretutindeni, trăiește cu și ca ei, le ascultă istorisirile, mângâie pietrele și animalele, iubește oamenii chiar dacă le cunoaște firea, iubește copiii deși știe că vor crește, dar iubește mai presus de orice, felul în care copiii primesc poveștile ei și știe că îi poate face să devină niște oameni mari mai buni. Și nu obosește niciodată să-i învețe să respecte pământul, copacii, lumina, apa, cunoașterea, adevărul.

       Îmi este tare dragă doamna Uca Marinescu și știu că nu-mi ajung cuvintele pentru a vorbi despre Ea. Știu că toți cei care o cunosc simt asemenea mie. Nu știu dacă e vreo vocație pe care nu și-a împlinit-o, dar îi spun cu mâna pe inimă, că oricare ar fi fost prețul pe care l-a plătit, a meritat cu prisosință pentru toată dragostea, admirația și respectul atâtor oameni.

Despre alienarea omului modern

Ce este omul modern sau omul nou sau omul zilelor noastre? Cine este el?

E, semantic vorbind, modern sau nou, sapiens ori ludens? Fie semantic, fie antropologic, el nu mai este nici om și cu atât mai puțin modern sau nou. Ci doar al zilelor noastre. Este omul contemporan, un altfel de om, o ființă care ... ființează într-o societate compusă din tot mai mulți indivizi asemenea lui, raportându-se la valori, la coordonate, la repere născocite de el sau de alții ca el, de neconceput odinioară. Omul contemporan este un mutant, un surogat.

Omul acesta se iubește și se valorizează doar pe sine, iar raportarea lui la societate este dictată nu de reguli, de norme, de rigori unanim acceptate, ci de propriile interese de moment.

El nu adună pentru a folosi, ci pentru a avea și pentru a le arăta celorlalți că are. El nu respectă pentru că nimic și nimeni nu merită respectul lui. El nu empatizează pentru că nu poate și nici nu vrea. Are problemele lui și nu se mai încarcă și cu ale altora. În plus, fiecare este răspunzător pentru sine. Doar el, nu. El nu vrea să plătească pentru greșelile lui și nu are remușcări atunci când ucide, când fură, când minte, când trădează. El este victima. Nu mai face dragoste, ci sex, pentru că iubirea, poezia, fluturii în stomac, emoția, buchetele de flori sunt demodate, cronofage, inutile. El nu se căsătorește pentru că e complicat și păgubos, iar dacă o face, își înșală fără remușcări partenerul sau divorțează pentru că nu e înțeles. Este mereu în căutarea fericirii, pentru că nu o vede niciodată în lucrurile simple. Se prevalează de ideea că viața e complexă și crede că este singurul care înțelege asta. Are întotdeauna toate răspunsurile. Nu are îndoieli, pentru că deține, consideră el, adevărul absolut. Caută senzații tari, pentru că normalitatea îl plictisește. E blazat, indiferent, pasiv, depresiv, nevrotic, plin de fobii, suficient sieși până la greață. Atunci când cineva îl critică ori îi dezaprobă apucăturile, acela nu poate fi decât un frustrat care nu a atins bunăstarea și nivelul de suficiență al unui individ superior ca el. El nu se mai plimbă, nu mai călătorește, ci face turism. Nu merge desculț prin iarbă din cauza căpușelor. Taie copacii ca să poată turna beton, ca să nu i se prăbușească pe mașină sau să nu adăpostească păsări. Fac prea mult zgomot și găinaț care, ... îi corodează vopseaua de pe mașină. Își îmbracă pisicile și câinii și îi duce la saloane de înfrumusețare cât e plecat să se distreze, să-și încarce bateriile. Ieșirile în natură, concediile, plimbările lui înseamnă mâncat și băut până la starea de vomă, stat în trafic, zăcut pe plajă sau în hotel, muzică asurzitoare, shopping, stat cu ochii în telefon sau în laptop, postat pe rețelele de socializare fotografii din vacanță, ca prietenii (?!) să afle unde este și să crape de invidie.

De aceea, omul contemporan nu are nevoie de prieteni. Îi are doar pentru a se folosi de ei și, eventual, pentru a avea pe cine denunța. Îi cumpără pentru a avea în fața cui să-și etaleze opulența. Așadar nu are nevoie de prieteni adevărați. Prietenii ți-i faci în timp, cer ajutor, trebuie înțeleși, îmbrățișați, iubiți. El nu are timp să probeze prietenia, să cunoască oameni, să strângă mâna cuiva. Nu poate renunța la sine, pentru a fi lângă altcineva, nu se irosește în sentimente. El nu comunică, nu se împrietenește, nu discută, el... socializează. Pe Facebook, pe Twitter, pe Whats App, pe Skype, pe Chat... . Poate vorbi la telefon, poate trimite sms-uri, email-uri, așa că la ce bun să mai stea față în față cu cineva, să mai țină pe cineva în brațe, să-i mai pună mâna pe umăr, să mai piardă din prețiosul timp în care poate sta pe rețelele de socializare.

El nu dă doi bani pe educație, pe școală, pe lectură, pentru că nu se merită câtă vreme poți să-ți cumperi diplome peste diplome. El nu iartă, nu cere iertare, nu acceptă și nu se acceptă așa cum l-a lăsat Dumnezeu pentru că nu are niciunul.

Dumnezeul lui înseamnă pelerinaj la Ierusalim, picnic în curtea mânăstirii, mătănii și cruci atârnate prin mașină. În fond, nici nu are nevoie de Dumnezeu. El este atotputernic. Dumnezeu este el. Lui i se cuvine totul fără a da nimic. Doar pentru că există.

Omul acesta nu trăiește în frică, nu se teme că ceea ce face se va răsfrânge cândva asupra copiilor lui și nu se gândește la moarte, pentru că nu crede că va muri vreodată. Moartea li se întâmplă altora. El va moșteni pământul. El este un supraviețuitor.

El se descurcă. Nu stă niciodată în trafic, nu stă la rând, nu se supune legii, este mai presus de oricine și de orice. Dă sfaturi de viață culese de pe internet ori de prin reviste glossy. Se erijează într-un ghid de succes în afaceri, de fentat legea, nevasta, fiscul, școala, poliția. Își învață copilul la fel. Bunul-simț, respectul pentru norme, educația, generozitatea, smerenia sunt pentru fraieri, nu pentru șmecheri. Fraierii sunt varză, sunt ratați, sunt frustrați și roși de invidie față de el. Fraierii muncesc pe brânci, învață, iar șmecherii cumpără și vând.

Sensul existenței lui este acela de a acumula fără număr. Case, mașini, diplome, tablouri, bijuterii, ceasuri, neveste, copii, amante, operații estetice, relații.

Viața lui glamouroasă trebuie cunoscută de toți, trebuie expusă în presa mondenă, pe Facebook, pretutindeni unde se poate vedea, pentru a stârni invidie și pentru a-i hrăni orgoliul. Exhibiționism pe care, firește, doar frustrații îl văd astfel.

Viața lui reală însă, adevărata lui ascensiune socială, trebuie ascunse în locuri cât mai sordide și mai întunecate.

Și cum acest om mutant există doar pentru sine, ar trebui să nu existe pentru ceilalți. Poate că nici nu i-am observa prezența dacă l-ar încăpea lumea lui, dacă nu ar intra atât de brutal în lumea altora, dacă nu ar vrea cu orice preț să fie văzut și adulat, cunoscut și temut. Și atunci îți intră în viață cu pantofii lui de firmă și cu mașina lui tunată și turată la maximum, în urlet de manea. Te murdărește, te stropește din cap până-n picioare și te înjură că-i stai în cale. Așa că nu poți face abstracție de el. Îl poți ocoli sau îl poți înfrunta. Nu-l poți schimba, o știi bine, dar nici nu ești obligat să-l accepți, așa că celor ce nu-i sunt asemenea și se lasă seduși de el, năclăiți de el, le spun: Vai, vouă...! Nu vă amestecați cu el dacă vreți să rămâneți oameni! Nu vă vindeți lui! Nu vă murdăriți conștiința! Odată ce ați făcut-o, vă va fi greu să vă întoarceți la ai voștri, la voi înșivă...!

Omul acesta ar trebui să-ți inspire milă, dacă nu ți-ar inspira silă. Are conturi pe toate rețelele de socializare, dar nu are niciun prieten. Are GPS, dar nu găsește niciodată drumul. Are bani, dar nu știe să-i folosească. Are mașini, dar nu ajunge nicăieri. Are case, dar nu are un cămin. Are un noian de relații sexuale, dar nu are dragoste.

Cum pentru el, unicul zeu e banul, cum crede că absolut totul se poate cumpăra și se poate vinde, nu poți decât să te consolezi cu gândul că îi scapă ceva esențial: Totul se plătește.

La cursul zilei. Și la lumina ei.

Despre Mărțișor, cu infinită dragoste

        Mărțișorul este locul în care mă întorc mereu cu infinită dragoste.

Când simt că am nevoie de un răgaz de mânie.

Când mi-e dor de mine însămi. De copilărie. De lumină. De veșnicie.

Mărțișorul e un tărâm fermecat.

E un grăunte de cuvânt pe care îl iei în palmă, strângi pumnul, închizi ochii și intri în poveste.

E căsuța din copacul unei povești cu ramurile în grădina lui Dumnezeu. O poveste care se deapănă la hotarul dintre veghe și somn. O poveste pe care o spun toate cele ce viețuiesc aici. O spun iarna ciorile, adumbrind grav crengile împovărate de moină. O spun vara cireșele, mustind de soare. O spun toamna viespile de lumină, dospind prin foile de nuc. O spun primăvara petalele și mugurii și vântul, jucându-se de-a mama, tata și copiii.

Mărțișorul e serenitate și e perenitate.

E Povestea poveștilor și Poemul poemelor.

Nu are început și nici sfârșit.

E însuși Cuvântul ieșit din ființa neființei.

E miezul lucrurilor lumii acesteia și ale lumii de dincolo. E viața fără de moarte și tinerețea fără de bătrânețe a unui om cu capul în nori și cu picioarele pe pământ, care a ieșit din povestea pe care a scris-o, pentru a se întoarce veșnic în ea. A scris-o pentru soția lui multiubită, pentru copila lui cu nume de haiku, pentru băiețelul lui năzdrăvan, trecut și el în veșnicie, a scris-o pentru îngeri, pentru cireși, pentru greierii care îi prohodesc mormântul.

Mărțișorul nu miroase niciodată a moarte. E viu într-un fel numai de el știut. Trăiește în zăpada pe care o adulmecă nările ațipite întru somn fără sfârșit ale lui Zdreanță, în șoaptele vântului hoinărind prin livadă, în clevetelile bondarilor morocănoși, sfădindu-se neobosit cu vrăbiile gureșe, în aroma mirodeniilor ascunse în șorțul Paraschivei Arghezi, în bobul de ambră zaharisită de pe trunchiul unui cireș sădit de ea, în genunchiul julit al lui Baruțu, în rochița înspumată a unei fetițe nonagenare.

Mărțișorul trăiește în pașii tuturor celor care l-au străbătut și renaște sub pașii celor care îl străbat acum. Ai copiilor de odinioară și de astăzi. E vrăjit și vrăjitor. Îți poate fura visele și neliniștea, pe nesimțite, fără să îți tulbure ființa. Doar rotunjindu-ți-o. Te adapă cu pace și cu lumină, te hrănește cu miere, cu cireșe, cu povești.  Îți atinge sufletul pentru totdeauna cu degete albe și roșii.

Mărțișorul trăiește în lucrurile care îl umplu și care odihnesc acolo, în absența stăpânilor, într-o deplină și intrinsecă ființare, pentru vecie, la locul lor. Locul lor e dincolo de viață și de moarte. Altundeva. Timpul lor curge înainte și înapoi. Altcumva. Ca și povestea pe care o spun toate aceste lucruri. Și Povestea e tot ce rămâne de spus. Celor mici și celor mari. Spre neuitare.

Marea eunucizare națională

         Unghie lungă și ascuțită la degetul mic, ghiul, codiță cârlionțată, chică tunsă în scări, șosete albe și pantofi negri, tatuaj făcut empiric în pușcărie, la uzină, în armată (Giany + Vasilica = Love, text inserat într-o inimă străpunsă cu bestialitate de o săgeată nimicitoare), fursecuri sau mici apucate  cu două degete butucănoase și cu degetul mic ridicat, blugi prespălați purtați cu adidași Puma, trening cu pantofi, sandale cu ciorapi, magnetofon din care rag tânguios Albatros sau Azur într-o ieșire la iarbă verde, apoi rulmenți furați din fabrică și vânduți în Turcia, pești albaștri pe televizor, cu gura larg deschisă către dulăi rânjind încremenit și către balerine zâmbind tâmp printre cutiile goale de săpun Fa, printre recipientele goale de Rexona și printre sticlele consumate de Havana Club, carpete persiane peste tot, pe pereți, pe masă, pe jos, pe pat, pe closet, mileuri peste mileuri, tablouri uriașe cu lacuri de un albastru infinit...de năucitor din care se adapă căprioare taxidermic meșteșugite, lângă copitele cărora se întind alene frumoase răpite din serai, cu mutre de centură și cu rotunjimi slăninoase, Dacii 1300, 1310, Aro-uri și ce or mai fi fost, cu perdeluțe la lunetă și cu animale de pluș atârnate de oglinda retrovizoare...

Anii 80 - 90...

Unghii date cu lac, maieu roz mulat, inscripționat cu auriu, trening cu șlapi, purtat la mall, la cumpărături la Carrefour, cu accent pe „a” sau la Metro, cu accentul unde se pune, ochelari de soare noaptea, borsetă, costum negru, cămașă albastră și cravată galbenă, dar tot cu șosete albe la pantofi negri cu ciucuri ori la iminei, beemveu, audi, merțedes, cu număr lăbărțat – S E X, W Z Y, X Q K, K G B, F B I, C I A , G O D, N A Ș, B O S – sau cu număr de Bulgaria, Dacie Logan cu cel puțin zece cruci și mătănii bălăngănindu-se în tot ce înseamnă arie de vizibilitate, ieșiri la iarbă verde cu manele și grătar lângă șosea sau lângă mânăstiri, tiruri conduse de Costel, de Dany, de Roby, de Florin, nu înainte de a-și pune la geam prosopul cu fata goală, lanț și brățară de aur cât mai groase cu un pandantiv–cruce cât al Mitropolitului Tomisului, cercel sclipind șugubăț în nu contează care ureche, tatuaje executate măiastru, cu motive rock pe piele de manelist, mușchi lucrați îndelung la sală și hrăniți cu steroizi, burtă și fălci lucind a shaorma și a bere, picioare, brațe, piept epilate, slip cât mai decoltat, scuipatul din mașină, organele genitale invocate verbal pretutindeni și obligatoriu, dar obligatoriu, sprâncene pensate cât mai arcuit...

Anii 2010...

Bărbații români peste ani. Cei mai mulți dintre ei. Din ce în ce mai mulți. Cohorte de eunuci. De-a valma, tineri, bătrâni, taximetriști, polițiști, tiriști, preoți, avocați de doi bani, realizatori tv, consilieri, primari, senatori, deputați, miniștri, doctori, fotbaliști (o, firește!), chelneri, spălători de mașini, maneliști, proxeneți, gay sau nu, toți sunt vopsiți, epilați, și evident, pensați. Fie că arată ca niște stârpituri, fie că arată ca niște bivoli, ei sunt pensați ca Marlene Dietrich. Se cred metrosexuali. Se simt bărbați până în măduva oaselor, își clamează fără jenă potența și omnipotența, dar arată ca niște eunuci tăvăliți prin alifii și sudoare. Nu a frunții, de regulă, îngustă... (Nu știu de ce îmi apare în fața ochilor imaginea unui redutabil, multifuncțional și policalificat om de stat al acestor ani tulburi, naș, mareșal, conducător de doctorate, ministru și câte și mai câte...?!) Oamenii ăștia nu au mame, tați, neveste, amante, copii, care să le spună că arată ca dracu?!

Bineînțeles că nu au de unde să știe că sunt penibili, pentru că nu au niciun fel de referință culturală, nicio brumă de educație sănătoasă, făcută la timp. După naționalizare, raționalizare, privatizare, centralizare și descentralizare, manelizare, spiruharetizare, otevizare, antenizare, kanalizare, suleymanizare, era inevitabil să ajungem și la eunucizare. Nu s-a ajuns aici peste noapte, ci în decenii, odată cu disprețul pentru Educație sădit în zorii comunismului, când intelectualii veritabili au fost decimați, când adevărații bărbați ai României au fost stârpiți. Atunci a început marea imbecilizare națională. Am mai spus-o și o voi spune cât voi trăi. Tot ce e rău în această țară, și urât, și murdar, vine din lipsa de Educație, din uciderea acelor valori fundamentale care te fac să fii inclusiv bărbat, să fii om, să ai bun-simț, bun-gust, decență, onoare, maniere, respect, conștiință.

Nu sunt feministă, nu detest bărbații, nu fac parte din categoria femeilor care cred că toți bărbații înșală, mint, înjură ori beau peste măsură. Îi admir pe bărbații care au curaj, care respectă inteligența unei femei, care știu cum, cât și ce să mănânce, care știu să apere o cauză, care arată îngrijit și... bărbătește, care știu să se poarte, să salute, să se prezinte, să se îmbrace și care nu consideră că le știu pe toate. Am un fiu și sunt mândră de el, încerc să-l educ frumos, dar mă îngrozește gândul că ar putea ajunge să trăiască într-o societate atât de strâmbă, în care a fi bărbat înseamnă să nu prețuiești cartea, performanța, să nu ai pasiuni, să nu știi să te porți cu o femeie, să înjuri grobian, fără rușine în fața femeilor sau a copiilor, să conduci ca un dement, cu bâta în portieră, să te porți și să arăți ca un porc unsuros, să te vopsești la șaizeci de ani, să pozezi în mare om de afaceri, după ce ai jefuit țara asta ca și cum ți-a lăsat-o maică-ta, să cobori pe brânci din gipanul alb, de gras ce ești, să-ți împănezi C.V.-ul cu diplome fictive în a căror valoare nu crezi nici tu, să n-ai pic de cultură, de onoare, de curaj, să fii mulțumit cu tine, să nu fii niciodată în stare să aperi o femeie umilită de altul ca tine, să nu-ți pese că un copil e sfâșiat de câini. Și să fii pomădat, epilat și pensat ca un eunuc, când tu arăți ca un pehlivan sau ca Greta Garbo, când tu ești bărbat, ce... ta?

De ce nu încercați cu o carte, cu o dietă, cu sport, domnilor? Dor mai puțin decât pensatul, liposucția, epilatul sau implantul de păr.

Unde vă este, domnilor, bărbăția? Ce învață fiii voștri de la voi? Doar să conducă mașini dubios de scumpe,  luate din bani murdari, cu care să omoare mai eficient, doar să se scobească în dinți cu cheile de la mașină, să aibă cât mai multe amante, să fenteze legea, să intre în politică pentru a continua jaful, să fugă de răspundere, să scuipe cât mai gros sau să se penseze cât mai subțire?!

         Cât despre cei care nu se recunosc în profilul de mai sus..., bărbăția dumneavoastră, domnilor, unde este, de înghițiți toate astea? 

         Mi s-a părut că sunteți mai mulți...?!